Imaginaţia este una dintre cele mai fascinante însuşiri. Datorită ei poţi avea ocazia să vezi ce nu se vede, să călătoreşti fără să te mişti un pas, să trăieşti o mie de vieţi într-un singur somn, să rămâi puţin mai copil decât ceilalţi sau, pur şi simplu, să evadezi dintr-o realitate insuportabilă. Închizi sau nu ochii şi, cu puterea minţii tale, peisajele se schimbă cât de repede îţi doreşti tu. Imaginaţia are un rol important nu numai în rândul proprietăţilor psihicului nostru pe care încă îl descoperim fascinaţi la nivel de studii ştiinţifice, ci şi în modalităţile terapeutice autonome prin care noi înşine putem să ne reglăm propriul corp.

Convenţia teatrală se adresează direct acestei capacităţi a spectatorilor de a crede în ceva ce nu există; deliberat, asumat, într-un timp dat, într-un spaţiu sigur şi într-un mediu controlat. Cu cât fantezia creatoare întâlneşte spectatori mai dispuşi să-şi imagineze realitatea propusă pe scenă, cu atât actul artistic va fi mai împlinit. În cazul spectacolelor din genul teatrului absurdului lucrurile se complică puţin. Piesele de puzzle nu doar lipsesc în număr mare, ci sunt şi amestecate din mai multe cutii, iar fantezia – atât a artistului, cât şi a spectatorului – trebuie să îmbine aceste fragmente bizare şi păreri de logică atipică, în aşa fel încât să funcţioneze imaginea de ansamblu livrată către imaginaţia ce ar trebui să fie şi ea debordantă.

Spectacolul „Cântăreaţa cheală” de Eugène Ionesco, în regia lui Vlad Massaci, de la Teatrul Mic, îşi propune să ofere un context plauzibil, uşor de explicat, pentru textul a cărui savoare stă tocmai în multitudinea de secţionări bruşte a firului logic. Într-un decor futurist, într-un viitor uşor de intuit, non-acţiunea piesei are loc într-o navă spaţială, iar personajele par a fi roboţi umanoizi, care conversează după propriul limbaj. Par a se înţelege între ei, chiar dacă nouă ne rămân multe semne de întrebare şi puncte de suspensie în dialogul lor absurd. Tot timpul, alături de ei în scenă există un bust care din când în când se activează şi scurtcircuitează tot ansamblul de agregate, probabil cântăreaţa cheală însăşi – personajul absent la care se face doar o referire vagă în text. Pendula cu voinţă proprie şi ochi supraveghetor folosită şi ca uşă de intrare în spaţiul de joc are şi o inimă cu câteva artere, care se luminează la intervale neregulate cu inutilitate şi adaugă o notă exagerată atât sensurilor, cât şi esteticii spaţiului.

Această punere în context este bine-venită într-o montare cu o piesă a teatrului absurdului. Motivarea plauzibilă a tipului de dialog trunchiat este necesară şi oferă un fir al Ariadnei subţire, care să poată fi urmărit drept ghid prin hăţişul de bizarerii. În cazul de faţă alegerea e simplă, destul de clară, uşor de intuit, chiar dacă nu e dusă până la capăt şi la un moment dat îşi pierde ea însăşi logica. Dacă scena dintre Domnul şi Doamna Smith are umor şi farmec, scena dintre Domnul şi Doamna Martin pare nerezolvată şi lăsată să curgă de la sine ca un moment de respiro – punte spre restul piesei. Apariţia Pompierului pare a sparge convenţia, însă nu oferă nici măcar o intenţie de motivaţie. La ambiguitatea voită, se pare, se adaugă şi rochia pe care acesta o poartă – o combinaţie de uniformă a British Police Force cu fustă de elevă în ciclul primar. O astfel de alegere ostentativă în caracterizarea unui personaj are nevoie să poată fi alipită acelui fir al Ariadnei, are nevoie de un rapel, de un mecanism cauză-efect prin are spectatorul să poată găsi împlinirea intenţiei. Dar alegerea aceasta particulară pare a fi doar mişto şi atât.

Actorii şi-au asumat situaţia dată, o înţeleg şi o reprezintă apelând la dozajul dintre formă şi fond pe care îl variază fiecare după tehnica proprie. Irina Velcescu (Mary) păstrează o adresare colocvială, care trece rampa destul de timid; nu greşeşte nimic, dar, în acelaşi timp, nici nu aduce nimic spectaculos, care să scoată din limitele banalului interpretarea sa. Gabi Costin (Pompierul) are o personalitate pe care ştie cum să o modeleze pentru a-şi compune personajele. Spiritul său ludic îl conduce spre o lejeritate a tonurilor şi gesturilor, iar candoarea pe care o foloseşte ponderat îl ajută să păstreze atenţia asupra sa. Monologul „Guturaiul” capătă în interpretarea sa sens, suspans, e o poveste cu tâlc spusă unor copii isteţi, are savoare şi ochii lui rotunzi şi mari te ţin captiv în această istorisire care datorită lui are sare şi piper.

Andrei Brădean (Domnul Martin) e puţin timid în jocul roboţilor. Rămâne firesc, reacţionează just, pare că îşi aşteaptă rândul şi nu găseşte un moment pe care să-l facă al lui, dar se integrează foarte onest în relaţia cu ceilalţi. Alina Petrică (Doamna Martin) mizează pe forma propusă şi găseşte câteva gestusuri prin care defineşte clar robotizarea dorită. Mereu în control, precisă, are o tehnică bine stăpânită ce îi permite să se joace cu forma exterioară fără a exagera. Andrei Seuşan (Domnul Smith) alege şi el calea firescului; uşor detaşat, uşor agasat, personajul său pare cel mai umanoid dintre roboţi. Gestionează tranşant momentele de conflict şi e cel care e răspunzător de creşterea tensiunii în scenă. Alina Rotaru (Doamna Smith) echilibrează cele două naturi, umană şi robotică, astfel încât pare a fi cea mai evoluată maşinărie dintre personaje. Mereu atentă la planul secund, cu mici reacţii care construiesc relaţia cu partenerul său direct într-un parcurs coerent şi unitar, cu auto-ironie şi comentarii subtile la propriile replici, reuşeşte să treacă de stratul superficial atât al replicilor, cât şi al intenţiilor şi îmbogăţeşte personajul, astfel încât o girezi cu încredere.

„Cântăreaţa cheală” montat de Vlad Massaci la Sala Studio a Teatrului Mic e un spectacol cu umor, care stârneşte câteva motive de râs reţinut, amuzat şi inteligent. Textul lui Eugène Ionesco conţine toate resorturile pentru a fi savuros şi insolit la lectură, însă, de multe ori, în forma sa spectaculară se transformă într-o reprezentare demonstrativă a unor cuvinte care doar sună bine şi atât. De această dată, contextul creat şi imaginaţia stârnită îşi pot da mâna pentru a compune o comedie a unui viitor în care câţiva oameni robotizaţi sau roboţi umanoizi de pe o navă spaţială în derivă vorbesc despre slănină, uleiul băcanului, focuri şi guturai.

Teatrul Mic, Sala Studio

„Cântăreaţa cheală” de Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Zografi și Vlad Russo

Regia: Vlad Massaci

Scenografia/Video design: Tudor Prodan

Muzica: Vlaicu Golcea

Costume: Carmen Secăreanu

Coregrafia: Ștefan Lupu

Asistent regie: Teodora Petre

Distribuţie:

Doamna Smith: Ana Bianca Popescu / Alina Rotaru

Domnul Smith: Ionuț Vișan / Andrei Seușan

Mary: Irina Velcescu

Doamna Martin: Alina Petrică / Oana Pușcatu

Domnul Martin: Andrei Brădean / Alex Bogdan

Pompierul: Gabi Costin / Rareș Florin Stoica