Are o voce unică, un zâmbet asemenea, iubește lumea lui Shakespeare încă din copilărie și tot atunci a deprins obiceiul de a asculta la radio, nu teoretizează despre propria profesie și nici lecții de viață nu-i prea place să dea. Mai nou, de când pandemia l-a obligat să stea mai mult în casă, a redescoperit și gustul serialelor. Într-unul recent, „Departure”, face primul său rol important într-un serial de televiziune după 25 de ani.

Viața îi place să și-o trăiască, dar nu hedonist, ci cu măsură. „Ce e extraordinar la 90 de ani e că mă simt ca la 60”, a declarat recent. E actor din adolescență, când a urcat prima oară pe scenă la Montreal, orașul natal. Și se poate spune că de-atunci nici n-a mai coborât de pe ea și n-a mai ieșit din platoul de filmare. E nuanțat și charismatic, are mereu o sclipirie ironică în ochi, joacă fără efort și curiozitatea îl duce mereu mai departe. În câteva cuvinte, acesta ar putea fi Christopher Plummer.

„Sunt nespus de ambițios. O groază de lume vrea să se retragă. Eu n-aș putea. În profesia noastră, nu ieși la pensie. Ca să ce? Să joci golf și să te uiți la televizor? Ei, hai, lăsați…”, spune actorul canadian. Acum câțiva ani, în urma scandalului de hărțuire sexuală, l-a înlocuit pe Kevin Spacey în thrillerul „All the Money in the World”, în regia lui Ridley Scott, care a dorit să refacă toate scenele cu Spacey. În ultimii ani, a jucat în mai multe filme și doar pandemia l-a oprit, pentru moment, să mai urce pe scenă. În 2014, a fost protagonist în „A Word or Two”, un one-man show poetic de la Ahmanson Theatre, unde își etala dragostea pentru literatură, scris și lectură. Teoretic și practic, Christopher Plummer, unul dintre cei mai importanți actori canadieni din toate timpurile, nu se oprește de șaptezeci de ani. „Am fost foarte norocos. Pur și simplu am avut un noroc incredibil”, spune el. „N-a trebuit să sufăr pentru arta mea, dar am suferit înlăuntrul meu de-ajuns cât, sper, să mă pot numi artist”.

DEPARTURE, Foto: Stephen Scott/Shaftesbury/Greenpoint Productions/Peacock

Povestea lui, așa cum o lasă el însuși să prindă contur, e o poveste în culori luminoase, în care se înghesuie personaje de basm – Richard Burton, Elia Kazan, Peter O’Toole, Tyrone Power, Michael Caine, David O. Selznick etc. –, răspântii nenumite, încercări trecute cu zâmbetul pe buze și multe ocazii și plăceri, pentru care eroul nu poate să fie decât recunoscător, și foarte multe recompense – premii, titluri, medalii și… roluri, mereu roluri. Cariera lui n-a stagnat niciodată, ci i-a scos în cale tot felul de provocări.

În ultimii ani, a jucat câteva dintre cele mai interesante roluri ale lui, dintre care amintim doar Hal Fields din „Beginners”, pentru care a luat și Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar, și Tolstoi cel bătrân din „The Last Station”, pentru care a primit nenumărate nominalizări și distincții. „Vă rog, să nu facem din Tolstoi o piesă de muzeu! Trebuie să fie uman”, i-a spus regizorului Michael Hoffman înainte de a începe, după ce a parcurs epistolele scriitorului rus și și-a amintit de copilăria din vremea când „te puneau părinții” să citești „Război și pace” și „Anna Karenina”. În 2010, la 80 de ani, a urcat iar pe scenă, la Stratford Shakespeare Festival din Ontario, unde a fost Prospero din „Furtuna”.

„Un copil fericit”

Shakespeare face parte din viața lui dintotdeauna. Din copilăria petrecută la Toronto, într-o familie înstărită și educată, personajele Bardului, văzute pe scenă și ascultate la aparatul de radio, îi țin companie. „Am fost întotdeauna un copil fericit. Dar cine naiba vrea să fie fericit tot timpul? E o stare groaznică, dacă o ai tot timpul. Vă dați seama ce ciudat ar fi?” povestește el acum.

Christopher Plummer s-a născut și a crescut într-o familie în care se vorbea engleză dintr-un Montreal în care se vorbea mai ales franceză. Acolo și-a petrecut copilăria, din care tatăl a dispărut repede, și tot acolo s-a derulat și adolescența, cu jazz și teatru. La 15 ani era deja pianist, dar s-a întâmplat că un an mai târziu a debutat ca actor pe scenă, iar la 18 ani a făcut primul rol remarcabil la Montreal Repertory Theatre, jucând Oedipe în „Mașinăria infernală” de Jean Cocteau. Iar zarurile au fost aruncate. În 1956 a făcut o creație memorabilă în rolul titular din „Henric al IV-lea” de William Shakespeare la Stratford, rolul în care-l văzuse pe Laurence Olivier, și a jucat la festivalul de la Edinburgh, ceea ce l-a propulsat în prim-plan.

„La o vârstă jenant de crudă m-am apucat de băut. În nord, băutura era sport național. Era esențială: a.ca să nu îngheți; b. ca să n-o iei razna; c. ca să fii mereu razna”, își amintea amuzat Christopher Plummer, cum citim în cartea sa „In Spite of Myself. A Memoir”. Avea să se oprească însă la timp, astfel încât la 90 de ani să rămână un actor atât de bun și atât de solicitat.

Cam până la sfârșitul anilor 1960, a făcut parte din grupul sclipitorilor actori neamericani care, prin farmecul, talentul și nonșalanța lor, conducea detașat: Richard Burton, Peter O’Toole, Michael Caine, Richard Harris. E-adevărat, rolurile principale nu s-au înghesuit spre el de-atunci, cum el însuși recunoaște autoironic, dar tocmai asta i-a permis în următorii cincizeci de ani să joace o mulțime de roluri mici.

Pe Broadway debutase înainte să împlinească 25 de ani, în „The Starcross Story”, cu Eva Le Gallienne. Spectacolul se jucase într-o singură seară. „Dar ce seară!” comentează el însuși amuzat. Tânărul Plummer e bun, chiar foarte bun, dar aproape că e dat afară din spectacole din cauza alcoolului, face hepatită, câteva turnee se anulează și junele canadian trebuie să-și bage mințile în cap, dacă vrea să facă în continuare actorie.

„Sunetul muzicii” și al tinereții

Ceea ce se și întâmplă. Christopher Plummer merge mai departe, la Royal Shakespeare Company, e recompensat cu Evening Standard Award pentru Cel mai bun actor pentru rolul din „Becket” de Jean Anouilh.

N-a mai cântat, dar acceptă un rol într-un musical care, deși i-a lăsat un gust amar toată viața, cum a mărturisit de atâtea ori, l-a propulsat definitiv în top: „Sunetul muzicii”, cu Julie Andrews, în regia lui Robert Wise. Pentru experiența aceea, își face mea culpa: „Eram un ticălos tânăr și arogant, răsfățat de prea multe roluri mari la teatru. Oricât de prostesc ar părea, eu încă aveam snobismul acela al actorului de teatru de modă veche în ceea ce privește filmul. Când am ajuns în Austria să filmăm exterioarele, eram hotărât să mă dau victimă a împrejurărilor – pasămite  jucam în film pentru că-mi puneau pistolul la tâmplă, pentru că mă obligaseră, dar eu meritam, fără îndoială, mai mult. M-am purtat revoltător”.

Când a jucat în „Sunetul muzicii”, făcea parte din trupa Royal Shakespeare Company, condusă de Sir Peter Hall, și juca și la Teatrul Național din Londra. „Eu m-am format în teatru, la jumătatea anilor ’50. Și am încercat să păstrez standardul acela toată viața mea. Sper că l-am păstrat. Filmele sunt altceva. Teatrul și scriitorii sunt mediumul nostru. Ecranul este mediumul unui comitet, așa că nu răspund eu pentru cum se termină lucrurile”.

Calmul campionului

Trăită în spiritul afirmat de câțiva artiști distinși, viața lui Christopher Plummer în teatru a fost plină și generoasă. Henric al IV-lea, Henric al V-ea, Hamlet, Iago, Macbeth, regele Lear – iată câteva dintre personajele shakespeariene pe care le-a întruchipat memorabil. În 1997, pentru rolul titular din „Barrymore” jucat pe Broadway, a fost recompensat cu Premiul Tony pentru Cel mai bun actor, distincție pe care a câștigat-o cu ani în urmă, și pentru prestația sa din musicalul „Cyrano”. Simte o atracție constantă pentru personajele greu de descifrat, adesea clasate drept „secundare” și e convins, așa cum a învățat în școala care l-a format, că „actorul trebuie să rămână un mister”.

Este acționar la mai multe teatre din SUA, unde a locuit ani buni, în mai multe locuri, la New York. A stat însă și într-o casă făcută dintr-o fermă de-acum o sută de ani din Weston, Connecticut. Are mult umor și privește cu calm lumea în care trăiește, deși nu înțelege multe lucruri din ea. Asemenea campionului, nu se risipește încă de la început, păstrându-și atent forța. Deși nu adoptă vocea înțeleaptă de la senectute, întruchipează echilibrul acela care te ajută să mergi mai departe.