În 1945, impresionat de un spectacol parizian, tânărul eseist Nicolae Steinhardt publica un mic și cuceritor text despre una dintre cele mai cunoscute piese ale lui J.B. Molière. „Mizantropul întrece toate celelalte creaţii ale spiritului omenesc prin misterul lui. Racine merge până la capăt, moraliştii veacului al XVII-lea spun totul, dar Molière în Mizantropul îi întrece prin puterea misterului”, scria el. „Misterele în Mizantropul sunt multiple, dar unul singur le copleşeşte pe celelalte şi egalează pe al scopului lumii: când Alcest izbucneşte în scenă la începutul piesei trântind uşile şi plângându-se de procesul lui, avem impresia că în clipa aceea a început discuţia asupra rostului creaţiunii. Care e procesul lui Alcest? E nemulţumirea fiecăruia din noi în faţa vieţii, procesul individului, însăşi dilema binelui sau a răului, teribila problemă a răspunderii, a dreptului omului la fericire şi linişte. Controversa lui Alcest cu Célimène, certurile sau răbufnirile lui nu sunt decât aspecte; urzeala piesei e tainicul proces pe care omul cu funde verzi îl pierde. În Faust intervine divinitatea, în Hamlet moartea pune capăt rolurilor, în Don Quijote Sancho Panza ţine echilibrul balanţei. Dar aici problema e pură, nimeni nu intervine, nimic nu ajută, nu ştim nimic. Suntem la poporul iubitor de adevăr, unde un Proust a lăsat singuri pe oameni în faţa Timpului şi a vieţii, iar un Renan a scris: «S-ar putea ca adevărul să fie trist.» (…) Dar ceea ce e mai puţin natural e ca piesa noastră aparent rea să cuprindă în cinci acte de conversaţii aparent copilăreşti tot ce sufletul omenesc a putut până astăzi să rezume din taina lumii şi din dureroasa ei frumuseţe. Cum s-a înfăptuit această minune? De ce cinci acte scurte de versuri uşoare întrec pe Goethe, pe Racine, pe Mozart, pe Shakespeare, armoniile Eladei, umbrele lui Rembrandt, cerul Italiei şi tot efortul, toată măiestria, toată poezia tuturor celorlalţi? Orice ar fi, cu cât timpul trece, cu atât eu mă baricadez mai hotărât aici, în plin clasicism: nu văd nimic mai cuceritor, mai uluitor. Mizantropul e o culme care nu exclude priceperea şi iubirea altor opere: dar contactul cu perfecţiunea strictă tot restul. Bucuria e mare, dar şi golul.”

Așadar, „nimic mai cuceritor, mai uluitor”, conchidea scriitorul, meditând asupra unei piese inepuizabile din repertoriul clasic. Nu știm dacă peste ani, când punea în scenă acest text atât de provocator, regizorul Valeriu Moisescu avea în gând ceva din reflecțiile de aici, dar știm sigur că, abordând această creație, lăsa el însuși o amprentă importantă în teatrul dintr-o țară întunecată de comunism.

„Mizantropul” lui făcea parte dintr-un deceniu greu pentru România totalitară, un deceniu care însă avea să se încheie cu o eliberare. Chiar în 1989, cu o jumătate de an înainte de revoluția din decembrie, Teatrul Bulandra își aștepta publicul la încă un spectacol important. El venea, în același deceniu, după o serie de împliniri semnificative pentru arta teatrală a secolului XX românesc: „Cabala bigoților” de M. Bulgakov, în regia lui Alexandru Tocilescu (1982), „Hamlet” (1985) de W. Shakespeare, montat de același regizor, sau „Dimineața pierdută” (1986) de G. Adameșteanu, spectacol semnat de Cătălina Buzoianu.

În mai 1989, după ce pusese în scenă mai multe texte de J.B. Molière, inclusiv un „Dom Juan” care nu mai ajunsese la public din cauza neconformității ideologice decise de cenzură, Valeriu Moisescu, după ce tradusese el însuși textul – lăudat de Dumitru Solomon și criticat de Valentin Silvestru–, venea cu „Mizantropul” în fața unor spectatori care continuau să caute la teatru și o gură de libertate. Coregrafia lui Ion Tugearu contribuia semnificativ la o creație despre care, desigur, avea să se scrie mai mult în libertate, adică după 1989. Afișul anunța o distribuție de ținută: Virgil Ogășanu (Alceste), Florian Pittiș (Phillinte), Ion Besoiu (Oronte), Irina Petrescu (Celimena), Mihaela Juvara (Arsinoe), Mihai Cafrița (Acast), Ovidiu Schumaher (Clitandru), Mihai Gruia Sandu (Basc), Mihai Badiu (Un jandarm), Petre Lupu (Du Boise). Iar muzica era semnată de Livia Teodorescu.

Mai târziu, când va publica volumul „Persistența memoriei”, regizorul va scrie: „Eu cred în negarea răului prin spectacole care, structural, nu între paranteze, conțin contestația”. Iar contestația era, la momentul acela, esențială pentru actul artistic, în cazul acesta, unul care atingea profunzimi reale, fiind îndelung pregătit în condiții total ostile artei, condiții care, într-un anumit sens, sunt cel puțin la fel de importante ca spectacolul în sine.

Frigul și frica

Ca destule alte creații teatrale ale epocii, și „Mizantropul” se născuse în frig și frică. În același frig în care repetaseră artiști importanți din România, în aceeași frică de a nu ajunge în fața publicului, pentru că la „vizionarea ideologică” sigur se vor găsi motive de a opri spectacolul. Antecedente erau destule, unele foarte cunoscute.

„Era atât de frig în casă”, își amintea mai târziu actorul Virgil Ogășanu, „încât Valeriu a hotărât să repetăm la el acasă, lângă o sobă. Și acolo erau gazele destul de slabe, pentru că nu era presiune, dar era mult mai bine, iar doamna Mihaela Juvara, colega noastră de la Teatrul Bulandra, ne pregătea cafele, ceaiuri fierbinți și uitam la un moment dat de această mizerie care ne înfășurase de ani întregi și intram în lumea minunată a lui Molière, în care Valeriu ne ducea ca pe niște orbite extraterestre. Era atât de frumos, explica atât de bine și incitant, încât aceste repetiții nu le voi uita niciodată. Au fost poate mai interesante decât spectacolul. Am lucrat acolo atât de bine, încât am uitat de absolut tot. Nu se mai terminau acele repetiții, dar nu eram obosiți, dimpotrivă, încântați și acest sentiment l-am transmis și în spectacol (…) În orice caz, a fost un spectacol care a avut un impact teribil. Publicul rămânea uimit. Nu putea să-și imagineze că se mai pot spune pe o scenă din România asemenea idei arzătoare. Cuvântul ardea. Replica lui Molière era foc. Simțea forța teribilă cu care pătrundea în inima spectatorilor. Și aplauzele lor erau atât de convingătoare, încât îmi dădeam seama că am lovit exact acolo unde voiam noi să țintim. În acea dictatură nenorocită pe care am trăit-o. Teatrul, într-un fel, s-a salvat”.

Cu „idei arzătoare” pe scenă se mai întâlniseră spectatorii în ultimii douăzeci de ani de dinainte de Revoluție. „Revizorul” celebru al lui Lucian Pintilie, dar și amintitele „Cabala bigoților”, „Hamlet” și „Dimineața pierdută” riscaseră să recurgă la limbaj esopic și alte elemente subversive vânate de reprezentanții zeloși ai cenzurii. Iar bine-cunoscutul frig din sălile de spectacol din România făcea deja parte din decor. Paraliza, dar, în loc să descurajeze, parcă și încuraja.

Unul dintre ele, întâmplat la o vizionare, l-a povestit însuși regizorul Valeriu Moisescu, în interviul realizat de Florian-Rareș Tileagă și publicat în volumul „Viața teatrală în comunism”, coordonat de Liviu Malița, din 2006: „M-am dus la el (reprezentantul cenzurii – n. red.) și i-am arătat un termometru de cameră, care arăta cinci-șase grade Celsius. I l-am arătat și mi l-a confiscat pe loc; apoi a început să îl frece de pantaloni ca să îi crească gradele. Dar a făcut gestul ăsta pe ascuns, vrând să mă mintă cu două-trei grade în plus, când, de fapt, toată lumea știa pe pielea sa cât de frig era în sală. Vezi, atmosfera era încărcată, nu prea încăpeau glumele cu ăștia. Până și la spectacole publicul era îmbrăcat și înfofolit cu șube și paltoane, fulare și mănuși, în timp ce actorii erau în cămașă sau, uneori, chiar desculți. Cel mai ciudat era când începea publicul să aplaude, astfel că se auzea un pufăit gros de mănuși și haine de iarnă; la garderobă erau mai tot timpul goale cuierele. Era absolut umilitor”.

„Să nu creadă unii că ar fi vreo aluzie…”

În afară de Dumitru Popescu-Dumnezeu, membru al aparatului de partid pe care cunoscătorii epocii îl știu foarte bine, un al reprezentant al cenzurii venit să se asigure că „Mizantropul” nu lezează în niciun fel puterea roșie, neinstigând în vreun fel la contestație, era așa-zisul „Gheorghe”, pe care nici actorii din distribuție, nici regizorul nu au dorit să-l dezvăluie, susținând că el nu le-a rămas în memorie. Ei bine, ce vedea pe scenă enigmaticul „Gheorghe” aflat în misiune la această importantă instituție de cultură din București?

O creație care țintea foarte adânc, în bezna sufletului omenesc, dar și în bezna minții, acolo unde Molière pătrunsese cu secole în urmă, privind omul, cu toate defectele lui, cu un ochi care râde și unul care plânge? Un spectacol de forță, o creație ambițioasă, însă nu lipsită de imperfecțiuni, cum va comenta la o lună de la premieră criticul Victor Parhon în articolul său din numărul 6 al revistei „Teatrul”, intitulat „Un eseu teatral despre Mizantropul”?

Da și nu. „Gheorghe” vedea o comedie, lucru de speriat, căci dacă îi scăpa vreo trimitere periculoasă? Dacă vigilența i se dovedea înșelătoare cu cine știe ce replică sau gest? Dacă nu decoda vreun simbol, fiindcă spectacolul miza și pe o consistentă simbolistică, așa cum propunea și „Cabala bigoților”, de exemplu, glosând asupra relației artistului cu puterea și cu propria conștiință? „Gheorghe” se temea să nu greșească lăsând spectacolul, așa cum e, să se întâlnească cu spectatorii lui dornici de libertate. Așa că, la vremea deciziei, a luat atitudine și l-a abordat pe regizor. Valeriu Moisescu a povestit în interviul citat: „M-a luat de-o parte și mi-a spus niște banalități. Probabil știi că în fundul scenei erau cabine, o rampă, oglinzi și un candelabru imens, cu lumânări, pentru că pauzele erau calculate în funcție de durata acestor lumânări. Și-mi zice el: «Uite ce te rog eu. Dacă poți, scoate lumânările alea de acolo… Vezi tu, teatrul ăsta e chiar lângă Casa Poporului… Să nu creadă unii că ar fi vreo aluzie la dispariția conducătorilor, înțelegi…»”

Aluzii erau însă destule, dar i-au păcălit vigilența. „A gândit spectacolul ca pe un fel de repetiție generală a unui spectacol omagial pregătit pentru Regele Soare. Or, asta semăna teribil cu ce ni se întâmpla nouă în acea perioadă. De fapt, și textul este de o actualitate cutremurătoare din toate punctele de vedere. Și ieri, și astăzi, probabil că și mâine”, explica actrița Irina Petrescu, figură importantă a Teatrului Bulandra. Periculoasă pentru cenzură, această actualitate a capodoperei le servea de minune artiștilor, care, îndrumați de un regizor meticulos și extem de sensibil la nuanțe, constituia o bază solidă pentru o propunere artistică relevantă. În ciuda defectelor ei, la care unii critici precum Victor Parhon au trecut și „un soi de artificialitate savantă, atrăgându-ne parcă atenția asupra propriului ei rafinament”.

„O cărămidă la baricada aia”

Dar Alceste? Cum a fost decriptat el de spectatorii înfrigurați, care știau prea bine că teatrul e oglinda vremurilor, a oricăror vremuri? Cum l-a creat interpretul lui, care jucase și în „Revizorul” lui Lucian Pintilie? Ce i-a oferit el publicului? O performanță rămasă în istorie și sintetizată de Victor Parhon în același articol: „Impulsiv, imprudent, tranșant, conștient de propria-i valoare și de ascendentul pe care i-l dă asupra celorlalți noblețea spiritului său iluminat, dar și împătimit fără scăpare și, deci, persuasiv până la frizarea ridicolului, Alceste (Molière) e configurat de Virgil Ogășanu cu siguranța stăpânirii fiecărui detaliu, asociată cu o nedezmințită malițiozitate și un continuu neastâmpăr lăuntric, sugerând tensiunea trăirii ideilor, pentru care lupta nu e niciodată zadarnică. Un examen dintre cele mai dificile cu putință, ținând cont de copleșitoarea sarcină artistică încredințată, e trecut de Virgil Ogășanu cu brio, omenescul derizoriu al personajului fiind la fel de convingător ca și inflexibilitatea creatorului de geniu”.

Pentru actorul Virgil Ogășanu, ecourile personajului ajungeau însă peste secole, în cu totul altă ordine, în cu totul altă realitate. Folosindu-și armele fine, artistul i se adresa unui public care, trăind aceeași realitate, avea „cheia” cu ajutorul căreia să pătrundă ușor interpretarea subversivă. „Rolul meu din Mizantropul mi se pare că a fost nu neapărat Alceste, pe care îl consider, totuși, o performanță profesională”, a explicat el în interviul citat. „Rolul meu din Mizantropul a fost altul, adică de a fi pus, și eu, ca toți colegii din distribuție, o cărămidă la baricada aia. Eu nu regret perioada de muncă din teatru pe care am trăit-o, dar am avut și de luptat cu anomaliile sistemului”.

Esențial pentru comunism, atotcuprinzător, atotștiutor și mai ales atotputernic, „sistemul” lăsa spectacolul să-și croiască drum spre publicul care, în lipsă de alternativă, dar și din alte motive, stătea la coadă să cumpere bilete. Merita să stai la coadă pentru o doză de visare, oricât de mică, și pentru un hohot de râs. Și nici gimnastica pentru creier nu era de colo. „S-ar putea ca adevărul să fie trist”, amintise Nicolae Steinhardt în eseul său din 1945, citându-l pe Renan. Dar s-ar putea și ca arta să facă mai mult decât „să-i pună lumii oglinda în față”. „Mizantropul” a reușit.

Foto:  http://amintiridinteatrulromanesc.blogspot.com/