La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Mitologia construită în jurul pictorului spaniol care a dominat secolul trecut n-a început, ca de atâtea ori, în posteritate, ci încă din timpul vieții. Catalanul născut aproape de Mediterana a lucrat din tinerețe la propria mitologie, iar zeii au fost, și în cazul lui, de partea celor curajoși. O confirmă încă o carte ajunsă în librăriile din România acum, în toamna ciudatului an 2020, când nimic nu mai pare la fel.

Cu atât mai impresionantă este nou lansata colecție de literatură universală Anansi în cadrul Grupului Pandora M, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Dorindu-și să fie, după spusele coordonatorului, la fel de jucăușă și de înțeleleaptă ca zeul Anansi, colecția și-a făcut o intrare cât se poate plăcută în viețile noastre de consumatori care au totul la picioare. Deocamdată, ne tentează cu câteva volume din zone cât se poate de diferite, toate meritând să le acordăm ore din viețile noastre. Lângă cunoștințe mai vechi ale cititorilor, gen Martin Amis, José Luis Peixoto sau Elena Ferrante, e loc însă și de cunoștințe noi.

Una dintre ele a intrat în colecție cu o carte în care domină puternic, cum s-a întâmplat și în viața reală, Pablo Piccaso. Sursă de inspirație pentru o literatură abundentă, uneori de calitate și de foarte multe ori kitsch, eroul picturii moderniste, artizan al propriei mitologii și personaj construit de spectaculoasele lui iubite, de istorici de artă, de prieteni și de… vecini, se întoarce spre cititorii din România într-o carte tradusă în premieră la noi. Fie că vă atrage lumea lui Picasso în mod special, fie că nu, fie că ați citit, de exemplu, „Cât de târziu seara strălucește soarele” de Geneviève Laporte, și ea o iubită celebră a „monstrului”, fie că nu, ispita pe care v-o aruncă Anansi acum în librării e una… eficientă.

Și lui Picasso însuși îi plăceau ispitele. Dacă ele îl ocoleau, le inventa. Uneori le ceda, dar de cele mai multe ori le domina, înălțându-se învingător deasupra lor. Ca, de altfel, deasupra tuturor lucrurilor, cum înțelegem destul de limpede din atâtea mărturii despre artist și arta lui. Asta este și volumul semnat de Slavenka Drakulić, intitulat „Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso”, tradus din sârbo-croată de Octavia Nedelcu: o mărturie dincolo de convențiile discutabile din viața unui dominator de cursă lungă. În 1997, când a murit Dora Maar (Henriette Theodora Markovitch), celebră iubită a lui Picasso și celebră fotografă suprarealistă, în locuința ei s-a găsit un carnet scris în croată, limba maternă a tatălui ei, limbă pe care ea o vorbea doar cu el. Documenatul cuprinde însemnările ei despre viața cu Picasso – așa cum a fost o vreme și așa cum nu a putut fi. Sau cuprinde, de fapt, două vieți – două fire ce se întâlnesc un timp, după care fiecare continuă pe drumul lui.

Cunoscută în Croația, Slavenka Drakulić a publicat mai multe cărți situate între granițe, iar acum ajunge la cititorii din România cu această mărturie al cărei manuscris, aflăm din prefață, s-a vândut în anul 1999, la licitația Ultimele amintiri ale Dorei Maar și așa a ajuns în țara de origine a tatălui Dorei, arhitectul portretizat, de altfel, cu atâta înțelegere, iar acum e în proprietatea unui cunoscător care dorește să rămână anonim. Și a ajuns în librării, sub forma unei cărți neliniștite, ca tânăra fotografă care a fost cândva Dora Maar, această muză care, prin însemnările ei, nu devine nici răzbunătoarea zeiță Kali, nici vreo zeiță a înțelepciunii, ci rămâne o femeie care s-a străduit să trăiască și să înțeleagă.

Să începem cu sfârșitul: iată o doamnă căruntă la Veneția, într-un magazin de măști. Ea scrie: „Meșterul venețian, ca un psiholog de mare clasă, mi-a arătat adevărata mea fire – orgoliul născut din nesiguranță”. Femeia aceasta este Dora Maar și povestea ei de iubire cu Picasso cel fără rival și fără egal este istorie.  Fetița care s-a născut la Buenos Aires și s-a îndrăgostit de pălării și de tango, după care a plecat cu mama, franțuzoaică, la Paris, unde prima impresia a fost mirosul de gară, și a ajuns apoi o femeie voluntară redevine copil când își scrie însemnările – în croată, ca să-i țină departe pe eventualii indiscreți. Primele fotografii le face în adolescență, când imortalizează cu aparatul de fotografiat primit cadou de la tata vapoare și marinari din port. „Observându-i pe oameni prin obiectivul aparatului, voiam ca în fotografie să redau și fața lor ascunsă, vizibilă doar mie”, notează ea. „(…) fața ascunsă a oamenilor se vede în fotografii cu condiția să reușești să captezi și să imortalizezi acea clipă în care aceasta ți se dezvăluie”. În capitala Franței, în anii 1930, intră în grupul din care fac parte Henri Cartier-Bresson și Brassaï, iar Theodora Markovitch devine Dora Maar. Asta, și grație unei fotografii pe care i-a făcut-o Man Ray și care a ajuns la Picasso. „Aceea fotografie mi-a schimbat definitiv viața: în clipa în care a văzut-o, Picasso s-a îndrăgostit de prințesa indiană. De model, nu de mine”, consemnează ea mai în glumă, mai în serios.

Picasso, spaniolul temperamental, care face pictură de mic și și-a convins repede contemporanii, care are un adevărat cult pentru femei, intră în viața tinerei voluntare, care se dedă la plăcerile la modă în cercul parizian al suprarealiștilor, într-o seară: „Era o invitație la tango. Să fi intuit el încă de atunci că în spatele atitudinii mele trufașe se ascundea docilitatea feminină ce făcea, de asemenea, parte din dans? În clipa aceea, eu mă simțeam superioară, îi captasem atenția. Îl provocasem, iar el acceptase această provocare”. Provocarea va funcționa câțiva ani, iar tânăra amazoană își va face descoperirile ei.

Printre o mulțime de spirite ale timpului, de la André Breton, Paul Éluard și Man Ray la Frida Kahlo, cu care i s-a întâlnit destinul, Dora își trăiește povestea și urmele ei le consemnează în carnet. O face cu simplitate și uneori eliptic, deși nu se sfiește să-i încredințeze hârtiei gânduri și concluzii amare, care alcătuiesc o imagine a unei iubiri, dar și o imagine a unui univers. De altfel, gustul amar domină întreaga poveste. Paginile Dorei sunt înțesate de gânduri amare, care-l transformă pe Picasso într-un forță autosuficientă. „Nu e bine să te afli în aproprierea unui geniu, o spun acum cu mintea de pe urmă”, citim. „Nu eram doar un simplu model, o amantă oarecare, ci o parteneră, iar ca artist speram să ajung și în sufletul lui. Nu mă așteptam să-i fie indiferent dacă o femeie îi înțelege sau nu arta. El însă nu voia să fie înțeles, ci doar adorat”.

Între umbre și lumini, Picasso se conturează în însemnările ei ca o zeitate ciudată, inaccesibilă, care schimbă nonșalant măști și, tot nonșalant, dă dovadă de cruzime. Forța artei are manifestări stranii asupra biografiei artistului, iar cazul lui o confirmă. Singura lui iubire e pictura, zice cineva important din viața artistului născut la Málaga: „Artistă și femeie – două ipostaze care s-au luptat mereu în sufletul meu pentru supremație. Pe artistă Picasso nu a luat-o în serios, iar de femeie s-a plictisit repede. După șapte ani de luptă neîntreruptă cu el, eram epuizată. Ceea ce a rămas din mine a fost cârpa de șters pe jos. Mai târziu, mulți ani mai târziu am înțeles că nici măcar eu nu mă luasem în serios, că nu eram suficient de dedicată artei, altminteri nu aș fi cedat, nu m-aș fi lăsat cu totul în voia lui. Aceasta a fost prima mea greșeală. Cea de-a doua a constat în faptul că eu doream un parteneriat, nu doar o relație de dragoste, crezând că e posibil. Nu am fost însă la înălțimea așteptărilor lui. Mama lui, dona María, știa bine că singura lui dragoste adevărată era pictura. El amor era su pintura, spunea ea. Dar nici pe ea nu am ascultat-o…”

Citind cartea, noi parcă o ascultăm pe Dora Maar povestind. Și o însoțim în diverse locuri și momente, cu și fără Picasso – în cafenelele pariziene, la mare, la munte. Vedem din alt unghi ce a însemnat Guarnica, de exemplu, pentru creația lui Picasso și ce rol și ce sensuri capătă uneori portretistica lui. Vedem o întreagă lume nouă care se străduiește să convingă și să cucerească noi teritorii. Dora Maar participă la schimbare și face parte din povestea artei moderne. Arta ei constituie, desigur, un alt capitol, unul cât se poate de interesant.

Sunt toate șansele ca, citind volumul nou apărut, să vreți să faceți cunoștință cu opera ei. Și, fără îndoială, să vă întoarceți măcar la câteva dintre tablourile pictorului genial convins că „arta e o minciună care ne apropie de adevăr”.