Am fi tentați să credem că filosofia înseamnă în primul rând libertate, că libertatea e a gândurilor care găsesc un sol fertil unde să încolțească, unde să crească idei înalte. Dar ce se întâmplă când solul nu-i fertil, când ideile cresc monștri și când nebunii devin atât de seducători în paradoxurile lor, încât dau naștere unei lumi interzise, otrăvite, o lume a decadenței și a prăbușirii umane, care cade perpendicular pe simplitatea lucrurilor cu care eram obișnuiți?

„Mama”, după textul lui Stanisław Ignacy Witkiewicz, în regia Nonei Ciobanu, de la Teatrul Mic, este un spectacol care pune mai ales în evidență fragilitatea ființei umane, capabilă să se înalțe și să se prăbușească mereu cu aceeași forță. Dualitatea pare a fi personajul-umbră care însoțește fiecare mișcare, care arată că dreptatea, corectitudinea, chiar și iubirea au câte două tăișuri, că între cine suntem azi și cine putem fi mâine e o prăpastie atât de adâncă, încât riscăm să nu ne mai recunoaștem propriile principii. Nona Ciobanu reușește să pună în valoare întocmai modernitatea unui text de acum aproape o sută de ani, aducându-l în prezent prin cele mai firești legături, pe care le exprimă în scenă cu o forță care șochează atât vizual, cât mai ales emoțional.

„Mama” pare a fi un laborator de decodificare emoțională. Nona Ciobanu ia fiecare relație pe care o descompune și o recompune prin propriul filtru, înnodând pe firul unui ghem revoluții interioare, principii radicale, tresăririle dragostei, jucându-se atent cu vulnerabilitatea personjelor care sunt deopotrivă și victime, și călăi, și trădați, și trădători, și buni, și răi. O mamă se sacrifică muncind, tricotând până la epuizare, pentru ca fiul ei să ducă o viață decentă, fiul ei ajuns mare, care nu dorește să se angajeze pentru că el e deja în slujba unui principiu mult mai înalt decât poate înțelege un simplu muritor. El lucrează la nivelul conștiinței oamenilor de rând, încercând să împiedice decadența prin ideile lui nihiliste, Leon, un revoluționar genial, poate, dar neînțeles, aproape înduioșător în universalitatea fragilă a unor idei îndelung tocite, rumegate, gândite și regândite. Oana Albu și Rareș Florin Stoica alcătuiesc un cuplu scenic puternic, stabil, impresionant prin diversitatea emoțiilor pe care le rotesc rând pe rând, o relație din care Nona Ciobanu scoate cu atât talent întocmai tensiunea, dependența și constanța iubirii dintre o mamă și fiul ei. Și invers, cu tot atâta forță.

Ceea ce atrage imediat atenția, până să se despletească firul coerent al poveștii, este spațiul, care participă activ la fiecare tensiune, comprimându-se sugestiv sau făcând loc altor și altor intervenții, devenind un soi de mașinărie emoțională, care are reacții, care se răzbună, care trăiește prin personajele ei. Pereții și tavanul sunt creați din niște fire elastice, albe, un păienjeniș din care se ițesc niște mâini care răsucesc firele unor gheme de lână, așa cum din părul mamei se desprinde un alt fir care, odată răsucit de la locul lui, schimbă și perspectiva, așa cum Leon, incapabil de o radicalitate aplicată a ideilor lui, răsucește pe deget un fir din zdrențele cu care este îmbrăcat, ca un copil care dă socoteală în fața mamei. Scenografia, animația video și light designul, semnate de Peter Košir și Nona Ciobanu, sunt la fel de bogate în semnificații precum e și textul, redând ideile cu atâta expresivitate, surprinzând și accentuând sensurile cu o intensitate categorică, percutantă, atunci când un fir e când o linie de cocaină, când o armă care ucide subit, perfid, dintr-o singură vibrație.

Între alcool, amfetamină și muncă, mama, interpretată de Oana Albu, este o prezență care, cu un simplu gest, transmite enorm. Frazarea, privirile, inflexiunile, cântecul, toate adunate îi conferă o forță și o expresivitate greu de egalat. Luptându-se între nevoia de a munci și dorința de a-și ajuta fiul, ne face martorii unei prăbușiri sufletești, pe care o tratează cu un profesionalism tulburător în frumusețea și curățenia lui. Rareș Florin Stoica, în rolul lui Leon, e un Raskolnikov al secolului nostru, un geniu care împarte lumea în oameni ordinari și oameni extraordinari, e acel fluture care se învârte în jurul unei idei ca în jurul becului, fără să se oprească, fără să acționeze propriu-zis. El e băiatul mamei răsfățat, căruia parcă îți vine să-i ierți și să-i dai totul, el e proxenetul, trădătorul, ucigașul. Se bucură de iubire, așa cum se bucură de cocaină, îl dor ideile lui, așa cum îl doare moartea mamei, de care se simte vinovat, și, fermecător chiar și-n tristețea lui, Rareș Florin Stoica, în rolul „fiului rătăcitor”, ne poartă prin întunericul lui ca printr-un vortex de emoții ascuțite și otrăvitoare.

Alina Petrică, în rolul Sofiei, soția lui Leon, reușește cu eleganță și spontaneitate să facă din așa-zisa vulgaritate a personajului său un atu. E electrică, magnetică, sexy și atât de umană, făcându-ne părtașii unei evoluții clare și susținute, dusă cu profesionalism și talent. Oana Pușcatu, în rolul lui Dorota, e vocea rațiunii și, fără a fi direct moralizatoare, seduce mai ales prin expresivitatea ei, trecând peste rolul de servitoare și devenind ușor-ușor un stâlp al familiei atât de necesar. Iar vocea ei, atunci când începe să cânte, chiar te poartă într-un musical de proporții. Cuplul Alina Rotaru (mama tânără) și Cezar Grumăzescu (tatăl) taie la final ritmul și duce acțiunea într-un fantastic imprevizibil, căruia îi subliniază când stridențele, când blândețea, niște trimiși ai trecutului care încearcă să explice prezentul unui fiu rătăcit, ce a scăpat sensul realității. Ana Bianca Popescu (Lucyna) și Gabi Costin (directorul/ tatăl Sofiei) fac ce știu ei mai bine: o comedie atent măsurată, dând culoare și savoare spectacolului cu ironii, autoironii, priviri jucăușe și un râs molipsitor. Marian Olteanu (iubitul Sofiei) e un joker și sfidător, și cuceritor și, deși intervențiile lui sunt minime, de fiecare dată când apare își face simțită prezența, îngroșând din umbră nesiguranțele celui căruia i-a furat iubita, care trebuie să-l accepte ca pe un rău necesar.

În „Mama”, Nona Ciobanu face din decadență o prăbușire fermecătoare, spectaculoasă, reușind să pună în valoare fiecare semnificație, coborând personajele în adâncul filosofiei lor, a psihologiei lor complicate, și ridicându-le apoi la realitate cu aceeași forță. Găsește rezolvări scenice ingenioase, expresive, puternice în finețea și simplitatea lor, creând un spațiu potrivit fiecărei prezențe, fiecărui sens, susținând deopotrivă și tensiunea, și intensitatea. „Mama” e un spectacol bogat, aproape inepuizabil, așa, precum ființa umană, care are cele mai tăcute ascunzișuri și cele mai ascuțite trăiri, iar Nona Ciobanu pune degetul fix acolo, cu o precizie atât de bine țintită.

„Mama” de Stanisław Ignacy Witkiewicz

Regie: Nona Ciobanu

Scenografie, animație video și light design: Peter Košir, Nona Ciobanu

Muzică original: ElectricBrother

Producător delegate: Arti Stancu

Asistent regie, sufleor: Elena Preda

Asistent costume: Ileana Zirra

Distribuţie:

Mama / Sora mamei – Oana Albu

Leon, fiul ei – Rareş Florin Stoica

Sofia, soția lui Leon – Alina Petrică

Dorota, servitoare – Oana Puşcatu

Lucyna, milionară – Ana Bianca Popescu

Directorul Teatrului/ Tatăl Sofiei – Gabi Costin

Mama tânără – Alina Rotaru

Tatăl tânăr/ Murdel, spionul – Cezar Grumăzescu

Iubitul Sofiei – Marian Olteanu