Iubitor de singurătate, în general departe de petreceri, deși nu și de lumea dezlănțuită, bun cunoscător și interpret de Shakespeare, rebel cu măsură, sceptic cuminte, visător care se știa victima propriei dorințe de a avea mereu lucrurile sub control. Actor de linia întâi și, de câțiva ani, regizor și producător. Ralph Fiennes este toate acestea și mult mai mult. O ființă fragilă și (de aceea) adesea agresivă, la opusul exhibiționismului practicat frecvent de ceea ce numim „vedetă”, o făptură într-o lume de plastic, dornică să spună povești pe scenă și pe ecran, ea însăși dependentă de povești. „Întotdeauna am încercat să găsesc un echilibru între film și teatru. Mă duc la teatru și, când merge, are o magie care mă face să stau departe de film o vreme. Teatrul are caracterul acela fizic, tensiunea aceea prezentă a lucrului pe care actorii îl fac acum. Sunt aici. Aerul e viu în clipa în care joacă”, spune cu simplitate.
Valorile liberale cu care a crescut actorul de origine irlandeză sunt acum apanajul unei lumi care s-a dezintegrat, cum trebuie să recunoască, drept care conținutul și forma lor se deformează inevitabil: „Valorile liberale nu înseamnă că nu ai miez. Înseamnă că ești deschis la incluziune și toleranță”.
Ralph Fiennes își construiește opera cărămidă cu cărămidă, învață lucruri noi, cum ar fi limba rusă, dar n-a mai pictat de mult (înainte de a studia actoria, a urmat Chelsea College of Arts). Deloc o fire mondenă, fire mai degrabă solitară, amator de vacanțe în Italia și sudul Franței, e convins că singurătatea e o necesitate – „Trebuie să te confrunți cu cine ești. Îți trebuie timp să te gândești, să te confrunți, să accepți. Nu mă simt singur. Îmi place să fiu singur.”
Cum spunea un cronicar, pe scenă și pe ecran poate să fie oricine. Are la activ o gamă de roluri de invidiat, începută la cel mai înalt nivel, în trupa Royal Shakespeare Company. Bine cunoscut publicului din toată lumea pentru „Lista lui Schindler”, „Pacientul englez”, seria „Harry Potter”, nominalizat la o mulțime de premii importante, Ralph Fiennes a fost în ultimii ani și o prezență remarcabilă pe scenă, în special pe cea londoneză. „Dacă devine o chestie consolatoare pentru clasa de mijloc, dacă e vândut ca o seară de relaxare în oraș, atunci, teatrul e mort”, spune actorul care are deja o operă impresionantă.
Pe marele ecran s-a impus prima dată ca Heathcliff, în 1992, într-o adaptare a romanului „La răscruce de vânturi”, iar peste un an a devenit brusc celebru, după ce a l-a jucat pe comandantul nazist Amon Goeth în „Lista lui Schindler”, a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar și a și câștigat câteva distincții importante. În „Pacientul englez”, filmul lui Anthony Minguella din 1996, a repurtat un nou succes în rolul Contele Laszlo de Almassy.
În timp, s-a confirmat că Ralph Fiennes, cu timbrul lui vocal ușor de recunoscut, cu rostirea lui atât de îndatorată vorbirii scenice, este unul dintre acele talente care își permite să facă atât partituri originale, cât și roluri din filme cu buget mare. Pentru iubitorii de cinema, precum și pentru un număr uriaș de consumatori de pop culture, el va rămâne și Voldemort, cu zâmbetul lui inconfundabil, din „Harry Potter”, și Monsieur Gustave din „Grand Hotel Budapest” regizat de Wes Anderson, pentru care a câștigat un Glob de Aur și mai multe nominalizări la Premiile BAFTA.
„Are și umor!”, s-a spus și așa au urmat „Hail, Caesar” al fraților Coen, cu o distribuție excelentă, și alte câteva comedii, element de noutate în palmaresul actorului. „Înainte, nu eram tocmai bombardat cu roluri în comedie”, spune actorul.
„Dar vreau să joc în continuare pe scenă. Îmi place să joc în spectacole și în ultima vreme simt – e un clișeu, știu – că rădăcinile mele sunt pe scenă. Mă simt înrădăcinat”, a explicat recent.
Rădăcinile au crescut într-o teribilă aventură care începea în 1985, când tânărul actor era la primul său rol pe scenă, Curio din „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, sub semnul căruia aveau să stea cele mai importante dintre partiturile sale scenice. Nimic din ce înseamnă Shakespeare nu-i e străin lui Ralph Fiennes, care a experimentat enorm în zona aceasta – de la „Visul unei nopți de vară” la „Regele Lear”, „Hamlet”, „Troilus și Cresida”, „Furtuna”, „Iulius Cezar”, „Richard al II-lea”, „Richard al III-lea”, „Furtuna” și, desigur, „Coriolan”, piesa din urmă prilejuindu-i mult mediatizatul debut ca regizor de film.
Printre rolurile shakespeariene, a rămas însă loc și de alte partituri scenice, după piese de Sofocle, Ibsen, Bernard Shaw, Cehov sau Beckett. Jucând un personaj sau altul, te arăți pe tine însuți? „Să fii actor înseamnă să le ceri oamenilor să se uite la tine. Cred că accept asta. Dar este o profesie în care treaba ta e să arăți altă lume și alți oameni. Poate că ajungi la ele prin părticele din tine însuți, prin imaginația și experiența ta, dar de fapt, în cele din urmă, nu te joci pe tine însuți. Actoria sigur are ceva profund nevrotic.”
Uriașa putere a artei, forța ei de a schimba și fascinația pe care o exercită au reprezentat o constantă în viața actorului care descoperă câte ceva despre lume la fiecare rol. O constantă apărută devreme, într-o copilărie idilică trăită în vremuri deloc idilice. Un tată fotograf și fermier, o mamă scriitoare și pictoriță și un ținut rural din Irlanda. Iată primele elemente din viața lui Ralph, primul dintre cei șase copii ai cuplului, toți crescuți în spiritul artei, toți intrând în profesii artistice sau indirect artistice. Un fost căpitan care venea acasă să le predea latină și un bancher american de la Washington care sosea regulat să-i învețe matematică fac și ei parte din peisajul începuturilor.
O familie care nu se uita la televizor, o familie pentru care mersul la cinematograf era o plăcere și merita un sacou purtat special pentru o asemenea ieșire. Primul film văzut? „Bambi”. Al doilea? „Henric al V-lea” cu Laurence Olivier. „Tata m-a dus la James Bond. Am văzut 2001. A Space Odyssey și Rollerball. Era super. Pe vremea aia puteai să fumezi în cinematograf și o țin minte și pe doamna cu fața stană de piatră din cabina în care se vindeau biletele”, își amintește Ralph Fiennes.
Nu-și mai amintește însă de ce n-a mai pictat și n-a mai desenat de mult. După ce a mers la Chelsea College of Arts, a luat hotărârea că vrea să devină actor și a studiat la Royal Academy of Dramatic Art de la Londra, în 1983-1985, apoi a început să lucreze intens și de atunci nu prea s-a mai oprit.
Între tragedia antică jucată cu succes la Londra și comedia jucată cu farmec pentru marele ecran, între o lume tumultuoasă, în care e greu să-ți găsești echilibrul și care are nevoie de contribuția ta (actorul fiind și ambasador UNICEF), și multe lumi imaginare în care se poate auzi însă și liniștea, Ralph Fiennes se definește fără excese, fără derapaje, fără zgomot. În cazul lui, zgomotul nu acoperă muzica. În cazul lui, filmul și teatrul sunt părți integrante din fluxul imprevizibil, atotcuprinzător, al vieții. În cazul lui, apare mereu o poveste ce trebuie spusă. Și, prin poveștile pe care le spune, artistul se spune și pe sine, cu tot cu copilul care nu se uita la televizor.
Sursa foto: Cinemagia
