„Life is full of infinite absurdities, which, strangely enough, do not even need to appear plausible, since they are true.”
Departe de frumoasa Serenissima sau la Città Eterna, dar mai aproape de Cosa nostra (mafia siciliana), se naște în orașul numit astăzi Agrigento, Luigi Pirandello. Considerat el înuși un italiano vero pentru doctrina politică fascistă la care aderă, el nu rămâne în istorie doar cu atât. Nu-i nici un obișnuit scriitor, dramaturg italian, crezul său artistic nefiind perindat de Brighella sau Arlechino; de Goldoni sau Gozzi; ci este unul cu tâlc, cu foarte mult tâlc. Este despre viață și formă, despre cum viața nu poate fi o formă, iar forma nu poate fi ca viața – despre iluzie; despre amărăciunea personajului de a-i fi expusă viața de către actorul care nu o înțelege – de oglinda care nu reflectă realitatea; despre jocul de a fi sau a nu fi cine crezi că ești. Nu doar pentru că a scris obține Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1934, ci pentru puterea sa magică de a transforma analiza psihologică într-un teatru bun.
Între a fi piticul din mină sau a scrie poveste „celor șapte pitici”
Dar până să fie premiat, apreciat, citit și jucat pe scenele lumii, destinul îl poartă pe diverse poteci. Are o familie înstărită, tatăl său fiind deținătorul unei mine de sulf își educă copilul de acasă, dorindu-și ca pe viitor fiul să-i urmeze, bineînțeles, calea pe sub tărâmul minei. Acest lucru rămâne doar un vis, deoarece Pirandello este atrast de fabule, de legendele populare și fantastice. La vârsta de 12 ani, scrie deja prima tragedie. Bizar, sau poate nu, cum aproape toți care încep să scrie teatru aleg prima dată calea tragediei. Ulterior, alegea studiul literelor la Palermo, Roma (când a văzut prima dată acest oraș a râs „ca un om în calea disperării”, nu i-a plăcut deloc, cu toate că ani mai târziu are să închidă ochii definitiv în Capitala Lumii, singur, așa cum și-a dorit) și Bonn, în Germania, unde-l descoperă și traduce pe Goethe, dar și pe filosofii romantici germani, despre care-și va scrie și teza de doctorat.
Se căsătorește cu fiica unui asociat de-ai săi, Maria Antonietta Portulano, lucru care cade înspre asentimentul tatălui mai mult. Între timp este încurajat să scrie, publicând romanul „Exclusa”, apoi „Iubiri fără iubire”. Fondează revista literară „Ariel” în care publică primul său text de teatru, „Epilogul”. Totul părea că merge bine până când accidentul de la mina tatălui său ruinează aproape tot – soția sa ajunge să fie internată într-un ospiciu, apoi situația financiară este în cădere, iar gândurile negre încept să-l bântuie pe scriitor. Această perioadă din viața sa este descrisă în romanul său „Răposatul Mattia Pascali”.
Între război și teatru
Odată cu începutul Primului Război Mondial, dramaturgul Luigi Pirandello se face cunoscut publicului prin faptul că în piesele sale joacă actorul Angelo Musco, în toată Italia, titluri precum – „Bagă de seama, Giacommino!”; „Menghina”; „Așa e (dacă vi se pare)”. Deși împreună cu tatăl său a fost ținut prizoner de către austro-ungari pe timpul războiului, odată cu întoarcerea acestuia la biroul de scris, teatrul pirandellian începe să capete o culoare din ce în ce mai frumoasă și gustată (sau nu) de către public și critici.
Dorindu-și și devenind membru al Partidului fascist, primește funcția de director artistic la Teatrul de Arte din Roma. Scrie principalele sale eseuri „Artă și Știință” și „Umorismul”; ajunge în America, la Teatrul „Fulton” din New York, dar și în turnee în Anglia, Franța, Germania, Argentina, Brazilia.
Zis și autorul care-și părăsește personajele, dar apoi le caută
Și totuși, cine este acest Pirandello – dramaturgul? S-au scris multe despre filozoful Pirandello care neagă că ar filosofa în piesele sale, că el ar scrie simplu despre viață, nu despre cum să cugeți ce înseamnă viața, lucru care este complet opus gândirii filozofice. Ce este cu această poetică a sa? Realitate? Fantezie?
Poate că nu este de spus nimic în plus față de dovezile scrise și lăsate de el. Poate că „Cele șase personaje în căutarea unui autor”, nu sunt decât șase personaje care caută un autor. Fără alte intenții, gânduri ascunde. Și am putea crede asta, dar am scris la început că este un scriitor cu tâlc. „Așa e” doar dacă ni se pare. Dacă doar vedem ce ar trebui să fie reprezentat scenic, dar ce bine că nu e doar atât și piesa este însoțită de o prefață – Într-o dimineață un scriitor se trezește și vrea să scrie o piesă de teatru, apoi se răzgândește, dar fantezia lui în ultimul moment dă naștere a 6 personaje bine definite, cu tot cu drama lor. Ce vis frumos pentru orice scriitor! Și pare interesantă această dramă, dar prea greu de scris în cuvinte, prea mult dialog, prea puțină acțiune. Mai bine le uită. Dar doar pentru că le-a părăsit nu înseamnă că ele au murit. Ele încă sunt vii. Și atunci, pare că cele 6 personaje care caută un autor sunt puțin mai interesante, mai captivante, mai intrigante. Puțin mai mult decât „teatru în teatru”.
La fel și cu povestea celor din „Astă seară se improvizează” sau „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” – teatrul este o cutie magică în care realitatea și iluzia devin prietene. În care condiția actorului de a improviza, în lipsa unui text, dar și drama autorului care se află în căutarea celui ce poate fi numit personaj, este posibilă.
Pe un fir al vieții puțin altfel, trăiește un tânăr aristocrat sau zis și „Henric al IV-lea”. Dacă nu știi cine ești, e mai sigur să fii cineva a cărui existență nu a fost combătută. E despre a te juca, a crede cu tot patosul în personajul din oglindă, deoarece realitatea este incertă și este mai ușor să porți o mască. Tot teatrul său pare că este o oglindă a vieții, dar tot Pirandello ne învață mai târziu și despre neadevărul pe care-l vedem în oglindă.
El scrie mult și interesant și altfel. Arta lui e mai mult un tablou vivant, un Diego Velásquez care-și pictează propriu tabloul „Las Meninas”, la care adaugă un strop de filozofie asupra vieții pe care Shakespeare obișuia să o mai aducă în discuții în piese sale. Doar că la Pirandello se simte umorul italian din vene, râsul malefic, ludicul, calamburul textului – un spirit național cu ceva în plus.
„Uno, nessuno e centomila” – tragedia vieții (de azi) spusă cu umor
Poate că nu trebuie amintită chiar toată opera sa, dar un mic gând al său, dintr-o nuvelă mai curioasă ca oricând, trebuie să aibă loc de cuvânt de sfârșit, pentru că „Unul, niciunul și o sută de mii” este despre cine nu suntem noi.
Dacă te uiți în oglindă ai impresia că te vezi cu adevărat pe tine. Dacă cineva se uită la tine, vede ceva ce tu nu ai văzut până atunci uitându-te în oglindă. Și acest lucru pare neimportant, dar este, de fapt, cel mai important lucru. Faptul că tu nu vei vedea niciodată la tine, ceea ce cel mai bun prieten vede. Și de aici paradoxul – tu pentru tine arăți cumva, pentru celălalt arăți altfel, dar nu ești nici cine te vezi tu că ești și nici cum te vede celălalt.
Și atunci cine ești? Ești persoana din poza de profil de pe facebook? Prietena din dreapta din postarea de pe instagram sau fata/ băiatul care face „instagram stories” la sală? Persoana din fotografia de nuntă, de buletin, de permis? Reflexia din vitrina cu pălării? Din oglinda de mall sau a trusei de machiaj? Din reflexia apei? Dar din ochii mamei, a bunicii, a vecinei? Cine ești tu?
Atât de multe întrebări la care noi credem că știm răspunsul, că suntem noi indiferent de situație. Și e atât de greșit. Conform lui Pirandello, tu nu știi cine ești, și nici celălalt nu știe cine ești tu, dacă tu nu știi cine ești. Și atunci cine, cine ești tu ca om, ca ființă, ca individ, persoană? Spune Pirandello că „totul este o iluzie, viața este o iluzie și această iluzie este, de fapt, sensul vieții.” Puțin cam greu și mult ce spune Pirandello despre cine nu suntem, dar, de fapt, este vorba despre a înceta să privim în oglindă, în interiorul nostru, și să privim în tot ceea ce este exterior nouă. Nu privi spre cine ești sau nu ești, ci spre ceilalți o sută de mii din jurul tău. Poate că e o lectură recomandată în aceste vremuri multe prea complicate, în care ne vedem mai mult blurați pe ecrane decât frumoși în realitate.
Iar în final, doar dricul, calul și brijarul…
Plăcut sau nu de public sau de critici acest lucru nici nu a contat. A mers înainte cu încrederea unui sicilian și a lăsat o poartă deschisă pentru ce avea să fie mai târziu teatrul absurd. Atât. Privirea misterioasă rămâne fixă, ochii cad greu, iar el se pierde-n decorul lumii, deși chiar și dispărut, mai rămâne o umbra de-ale sale, exact ca finalul celor șase personaje; umbră care sperie și gonește regizorul din sala de spectacol.
