Cursul istoriei pare un lung şir de evenimente impuse de alegeri şi hazard. Marile evenimente despre care se scriu cărţi voluminoase dictează parcursul existenţelor personale, care au de optat câteodată între două versiuni ale aceluiaşi deznodământ. Bifurcaţiile universurilor deloc paralele, ci foarte concrete, care se deschid pentru fiecare dintre noi duc de multe ori în acelaşi punct; pe căi mai ocolitoare sau de-a dreptul. Destinele îşi văd de cursurile lor neabătute şi se împlinesc într-o viaţă de om aşa cum a fost ea. Nu poţi lupta de unul singur şi cu istoria scrisă de alţii pentru tine, şi cu destinul care ţi se arată încă o dată şi încă o dată la fel de hotărât, nici măcar cu propriul tău ego. Exişti şi încerci să te strecori prin crăpăturile de speranţă pe care le aduni ca pe cioburi într-o batistă şi cu legătura asta în buzunar o mai iei o dată de la capăt. Şi cercul se învârte ca o roată a norocului măsluită.

Spectacolul „Dispariţii” de Elise Wilk, în regia lui Sebestyén Aba, de la Yorick Studio din Târgu Mureş, a fost prezentat online în cadrul celei de-a X-a ediţii a Festivalului Bucharest Fringe. Într-un an ieşit din firea istoriei, în care teatrul din sala de spectacol se pune la dispoziţia vremurilor şi continuă să persiste prin imaginea lui de pe ecrane, un spectacol despre istoria unei familii, povestită ca un puzzle de destine frânte, capătă un strat în plus de sens. Cele trei momente ale aceleiaşi drame, trăite de trei generaţii compun un eseu emoţionant despre surpavieţuire, tristeţe, iubire, candoare, resemnare şi moarte. Scenariul scris de Elise Wilk a fost comisionat în cadrul celei de-a zecea ediții a proiectului „Dialog intercultural prin prisma teatrului contemporan”, desfășurat la Yorick Studio. Mărturiile culese în perioada de documentare, experienţa proprie şi fragmentele de amintiri au construit scenele din viaţa familiei de saşi transilvăneni, aflate la întretăiere de ameninţări, fugă, speranţa unui trai mai bun în zări mai blânde şi dor de cei rămaşi într-un acasă părăsit în grabă.

În acordurile când sumbre, când calde de violoncel compuse de Tibor Cári, un spaţiu aproape gol, imaginat de Sós Beáta, suspendat pe o platformă cu o uşă albă şi o perdea de zale se roteşte împins ca o roată dinţată de braţele acestei familii care parcă îşi învârte propria roată a destinului. O metaforă ce pare simplă, o soluţie tehnică de efect, dar care dă sens întregului parcurs. În această frământare a istoriei, efortul de a merge mai departe, de a rămâne relevanţi în propria viaţă, de a-şi găsi un sens, capătă o formă concretă a acestei opintiri, a acestei mişcări poticnite, ce se încăpăţânează, totuşi, să continue. Costumele albe, cu câte un element caracterizant pentru fiecare personaj, şi cutia neagră a sălii creează contrastul la fel de simplu ca soluţie al unei vieţi plasate între extreme, între decizii unilaterale, în care nuanţele nu au loc. Deportările din iarna lui 1944-1945, exasperarea de a pleca dintr-o Românie ce părea să nu aibă niciun viitor în noiembrie 1989 şi aşteptările temperate dintr-o tranziţie veşnică din 2006 sunt trei borne care jalonează tinereţea şi bătrâneţea celor care au fost şi a celor ce sunt. Metafora celor morţi, care rămân, încă, pe pământ atâta timp cât cineva îşi aminteşte de ei, e folosită ingenios în scenariu pentru a oferi rolul de Povestitor al fiecărui episod unui personaj care fie a trăit demult, fie nu s-a născut încă.

Întrepătrunderea de planuri temporale şi simbolice e un atu al spectacolului, iar lirismul compus din detaliile introduse în poveste de către Elise Wilk – clopotele bisericii despre care se vorbeşte în deschiderea fiecărei scene, rochia neagră cu buline roşii, pe care ochii de copil au memorat-o împreună cu mirosul de săpun adus de rudele din străinătate, câteva haine ponosite, roase la cusături, dintr-o geantă lăsată într-un tren la fel de străin, trenurile îngheţate cu oameni înăuntru, care gonesc pe şine, frigul care se materializează în rândurile unei scrisori amânate, aceste imagini concrete ale unor frânturi banale de întâmplări aproape comune fac să pulseze viaţa în ochii actorilor şi lacrimile, în cei ai spectatorilor.

Sunt foarte credibili, foarte de-ai noştri aceşti oameni ca oricare alţii, care trăiesc de generaţii dezrădăcinaţi, constrânşi să-şi caute un acasă temporar, să găsească soluţii de a se sustrage de la o roată cu dinţi ascuţiţi a unei istorii brutale, ce muşcă din trupurile naţiunilor şi dezbină familii. Nici în România, nici în Gemrania, nici în Rusia, nicăieri nu poate fi cu adevărat acasă atâta timp cât totul pare un provizorat, o fugă de consecinţe potrivnice. Alegerile nu sunt ale lor, ci ale vremurilor care se rostogolesc peste ei fără niciun sentiment, implacabile ca orice destin.

Convenţia funcţionează perfect şi nu e nevoie de nicio explicaţie legată de vârstele personajelor. Odată ce ştiu că tânăra Kathi e fată de măritat, o văd la 20 de ani pe mătuşa cu şal maro din scena anterioară. Energia ponderată din scenă, atmosfera care are răbdare să se instaleze cu fiecare rotire a casei-platformă,  accentele muzicale, lumina blajină, intensităţile vocilor adaptate la situaţie, totul funcţionează pentru a ne da timp să cunoaştem, să înţelegem şi să îndrăgim această familie tristă, ce răzbeşte cu iubire prin istorie. Ultima scenă, statică, petrecută aproape în nemişcare, induce o stare de amorţeală e ritmului, începi să oboseşti odată cu personajele care se apropie de sfârşitul poveştii lor. Şi la final, rămâne doar un regret, o urmă de nostalgie, un dor de nici nu ştii ce, o părere de rău, un pic de iubire.

„Dispariţii” de la Yorick Studio din Târgu Mureş este un spectacol în care povestea are rolul principal. E spusă cu multă iubire, e construită cu migală şi se simte dragul de personaj al fiecărui actor. Poţi intui grija cu care au fost alese cuvintele de către autoare şi atenţia pentru detalii a regizorului. Mici gesturi, mici tăceri, mici clipe în care privirile descoperă un univers. Un mic-mare boţ de teatru cu bine, în care emoţia şi meşteşugul fac să se învârtă fuiorul unei poveşti triste.

Yorick Studio Târgu Mureş

„Dispariţii” de Elise Wilk

Traducerea: Albert Mária

Dramaturg: Cseke Tamás

Regia: Sebestyén Aba

Muzica: Cári Tibor

Violoncel: Domahidi Kata şi Vilhelem András

Costume și decor: Sós Beáta

Asistent regie: Máthé Barbara

Distribuția: Szilágyi Enikő, Bajkó Edina, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd, Tóth Zsófia, Sebestyén Aba