Azi, acum, singurătatea a devenit un personaj catastrofal în viața fiecăruia, un fel de umbră care se întinde pe tot ecranul nostru interior. A devenit o temă universală prin aerul ei de mister, ușor ademenitoare, ușor rușinoasă, despre care s-a scris și s-a tot scris. Încercăm să o păcălim prin mici întâlniri, s-o înțelegem prin câteva cuvinte, apoi să ne-o asumăm ștergându-ne lacrimile. Noi suntem niște oameni mari, singurătatea noastră și-a marcat coordonatele, noi i-am acceptat pretențiile, dar cum rămâne cu singurătatea unui copil? Ce înseamnă a fi singur la 9 ani?

„Fetița-soldat” este un spectacol despre singurătățile care cresc în noi o nouă lume, care devin o realitate atât de concretă și de ascuțită a propriilor gânduri. După un text de Mihaela Michailov și în regia Silviei Roman, „Fetița-soldat” devine spectacolul unei vieți interioare, unde fiecare gând se sparge de pereții propriei minți, o minte inocentă, dulce, imprevizibilă, așa, ca un copil de 9 ani. Ami ne cheamă în lumea ei, care o conține doar pe bunica. Printre amintiri plăcute, joculețe amuzante, câteva lacrimi și multe jucării, Ami reconstruiește în imaginația ei legătura strânsă pe care a avut-o cu bunica pe care a pierdut-o și de care îi e dor. Fetița ne dă o lecție despre cum să „lupți” pentru pace, despre cum să organizezi sistematic o armată de soldăței care să intervină imediat ce bunica zice: „Au!”, despre ce înseamnă să le dorești binele și să vrei să-i protejezi pe cei pe care îi iubești, despre cum să ne întoarcem spre propriul trecut afectiv cu dragoste și gânduri bune, curate, împăcate.

Regia și dramaturgia merg braț la braț, amândouă punând accentul pe inocența și curățenia sufletească a unei fetițe rămase singure pe lume. Textul Mihaelei Michailov construiește gradat o poveste ale cărei detalii, în naivitatea lor irezistibilă, ne smulg zâmbetele chiar dacă la început spectacolul rămâne oarecum rezervat. Deși totul este construit pentru a dezvălui relația puternică dintre nepoată și bunică, textul atinge subiecte și mai usturătoare prin aluzii trecătoare, cum ar fi relația defectuoasă dintre părinți și copii sau problema de gen: ce li se cuvine fetelor și ce nu, de ce băieții pot deveni soldați, iar fetele, nu.

Silvia Roman reușește să pună în valoare fiecare substrat, fiecare subînțeles ascuns sub masca inocenței, dând astfel viață unei povești stabile, puternice și emoționante: atunci când Ami anunță la școală că vrea să fie soldată ca să-și apere bunica, când elaborează o întreagă strategie cu soldățeii ei ca s-o salveze pe bunica de dureri, când o desenează pe bunica pe spătarul scaunului înconjurată de soldații ei, astfel încât planul să fie cât mai clar și mai ușor de îndeplinit, când ascultă vocea bunicii, reluând jocurile cu care obișnuiau să se distreze împreună. Silvia Roman reușește cu delicatețe să imagineze moartea prin ochii unui copil, fără a duce povestea în miezul scandalos al problemei cu care un om atât de mic n-ar trebui să se obișnuiască, ci, din contră, accentuează întocmai candoarea, sensibilitatea și blândețea cu care a fost gândit acest spectacol căruia nu-i lipsesc umorul și bucuria.

Decorul spune și el o poveste a lui, peticind-o cu fel de fel de obiecte care alcătuiesc în sine un univers singular. Bianca și Sabina Veșteman imaginează o lume mare, cu mobilă înaltă, învechită, dar care reușește să trezească imaginea blândă a bunicii care cândva a stat acolo, care a așezat fiecare borcănaș la locul lui. Înconjurată de toate acele obiecte după care trebuie să se cațere, Ami pare și mai mică, și mai singură. Ceea ce e impresionant la cum e gândită scenografia e faptul că nimic nu este pus la întâmplare, căsuța e plină de surprize care găsesc un sens în derularea poveștii, fiecare detaliu este folosit și reinterpretat și pune încă o dată accentul pe legătura afectivă dintre omul mic și obiectele alături de care a crescut, cele care-i amintesc cu fiecare colțișor de bunica. Proiecția în care apare când și când fetița, jucându-se, ascunzându-se în dulap sau lingându-se pe degete de șerbet, e însoțită de vocea bunicii, vocea Marianei Mihuț, care reușește să pătrundă în adâncul fiecăruia și să reînvie imaginea tuturor bunicilor din lume, prin blândețea, ghidușia, înțelepciunea cu care rostește cuvintele. Vocea ei face din absența bunicii o prezență atât de vie, care dă culoare și concretețe poveștilor spuse de fetiță.

Cristina Juncu e fetița mea soldat. Puțin temătoare la început, apoi explozivă, dulce, jucăușă, sclipitoare în naivitatea pe care o joacă atât de bine, ea pune o oglindă în față noastră și ne aduce aminte de copilăria pe care am pierdut-o definitiv, dar care și-a păstrat o cameră doar a ei în sufletul nostru. Fără exagerări sau derapaje, Cristina Juncu reușește ușor-ușor să ne prindă pe toți cu farmecul ei de copil care crede că le știe pe toate, caută în ochii spectatorilor (puțini, trist de puțini) confirmările de care are nevoie și rostește cu zâmbetul pe buze fraze care taie, care dor, care răscolesc prin adevărul lor nefericit: lumea mea e bunica. Ea reușește să intre în ființa, în mintea fetiței de 9 ani și se poartă ca atare, uităm că pe scenă e o actriță cu o tehnică precisă și ne lăsăm pe noi înșine să vedem copilul de dincolo, care încă există în fiecare dintre noi. Naturalețea cu care aleargă, fără să-i fie teamă ca s-ar putea împiedica în cordonul care-i atârnă pe jos, grimasele dulci sau lacrimile de la final sunt doar câteva dintre atuurile care ne ademenesc în povestea de o tristețe care reușește, ca printr-o minune, să bucure, să înveselească.

„Fetița-soldat” este povestea unui copil care se va maturiza prea repede, a unui copil căruia i-a fost destul de devreme amputat dreptul de a se mai răsfăța. Strategia pe care o pune la cale Ami pentru a-și apăra bunica, acest joc din care face un scop în sine, ne amintește tuturor că, în lumea celor mici, creativitatea vine în forma ei neșlefuită și e mai seducătoare decât orice prefabricat atent calculat și recalculat de oamenii mari. Mihaela Michailov și Silvia Roman au știut cu adevărat să pună în valoare copilăria lui Ami, imprevizibilă și fermecătoare deopotrivă.

„Fetița soldat” de Mihaela Michailov

Regia: Silvia Roman

Scenografia: Bianca Veșteman și Sabina Veșteman

Asistent scenografie: Grigore Pușcariu

Muzica originală: Bogdan Balea

Sound design: Bogdan Balea

Video: Adi Bulboacă

Sunet: Daniel Octavian Nae

Lumini: Cristian Ciopată

Cu: Cristina Juncu

Foto: Florin Ghioca