Existenţa presupune o sumedenie de condiţii. Deşi… pare foarte simplu şi natural să fii; ce mare lucru? Eşti – de la sine înţeles. A exista înseamnă că eşti, nu? Ori eşti, ori nu eşti. Ce poate fi complicat? Dar, de fapt, existenţa cea uşor de observat depinde de multe variabile. Bio-chimice, fizice, e destul de complicat. Aşa cum ştie orice şcolar cât de cât silitor că omul aer nevoie de aer pentru a trăi, aşa ar trebui să ştim toţi cei care ne pretindem a fi isteţi că nu prea poţi exista de sine stătător, în afara unui context, a unui sistem de referinţă. Un spaţiu, un fenomen, o acţiune, o idee, nimic nu există pur şi simplu; din păcate. Pare o replică dintr-un serial bun de pe Netflix şi atât, dar chiar „It is all connected”. Şi nu avem încotro decât să rămânem legaţi existenţă de existenţă şi să ne descurcăm fără să ne sufocăm în hăţişul de fire care ne ancorează de realitatea pe care ne-am obişnuit să o numim viaţa noastră.

O existenţă se află în pericol iminent. Un concept, o idee, un sector de activitate, aşa cum e denumit prin acte importante, o ramură a vieţii culturale, job-urile a câtorva sute bune de concetăţeni, o fărâmă din normalitatea tuturor, o firimitură de libertate, un colţ de şansă, o virgulă de contemporaneitate, o picătură de sincronicitate cu lumea largă, o mostră de ceva ce începuse să funcţioneze în democraţia noastră originală – teatrul independent. În integralitatea lui. Tot domeniul/ fenomenul/ conceptul, oricum l-am denumi. Frica a intrat în oasele celor care l-au construit cu răbdare de ceasornicar şi voinţă de Quijote şi deja deznădejdea în faţa absurdului duce la o muţenie paralizantă. Ce mai e de făcut când morile de vânt chiar sunt uriaşi?

Unteatru a mai ridicat lancea o dată şi a încălecat într-o aventură de salvare a Dulcineei care de această dată chiar are mare nevoie să fie salvată. Platforma online cinematic.unteatru.ro e încercarea de a continua într-un format digital care deocamdată pare a fi singura formă viabilă de a livra produse culturale către public. Modalitatea de promovare a acestui nou spaţiu virtual de expresie artistică e un statement care se prezintă de la sine: Ş. A. M. D. Este un performance non-stop, 24/24. În sala de la Unteatru vin pe rând actori, regizori, coregrafi, muzicieni, artişti şi există în acel spaţiu. Existenţa a devenit mai importantă în acest moment decât calitatea estetică. Imaginea nu e perfectă, sunetul la fel. Cei care intră în sală pot alege să facă orice sau să nu facă nimic. A fi în faţa publicului live e mai important decât a-i livra un act de cultură.

Acest demers cu adevărat quijotesc este una dintre cele mai demne modalităţi de a striga cu ţipăt mut, expresiv şi disperat despre moartea anunţată a unui fenomen lipsit de apărare în faţa falimentului şi a extincţiei. Cei care vin în faţa camerei de filmat statice de la Unteatru îşi oferă prezenţa în scopul de a aminti celor care mai au ochi să privească dincolo de propriile frici că există. Această existenţă aflată în pericol răzbate din fiecare nouă întâlnire. Fie că e vorba despre o lectură cu voce tare sau în gând, de un concert improvizat, de o lectură la masă a unei piese, de un dans, de exerciţii de mişcare, de o pictură, de o discuţie, de o joacă, de stat pe scaun pur şi simplu – orice fel de a fi adaugă un nou chip, un nou răgaz de timp puterii de a îndura care capătă forţă, trup, ochi, voce şi există în continuare spre a ne pune pe gânduri.

Atunci când se întâmplă ca prezenţa să se transforme în act artistic şi „coboară îngerul” ca din senin impactul acestui semn de exclamaţie expresiv de la Unteatru capătă şi mai mult sens şi dramatism. Florina Gleznea şi Ionuţ Grama au început să spună replici din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” în joacă, amuzându-se, aducându-şi aminte. Şi în câteva minute s-au transformat din doi civili care îşi fac de lucru cu câteva legume şi fructe şi se joacă de-a actorii în personajele lui Albee. Intensitatea interpretării lor, seriozitatea, concentrarea, emoţia pe care au creat-o, atmosfera care ieşea din ecran şi ajungea la tine acasă, impactul uriaş al acestei metamorfoze petrecute la vedere a adăugat demonstraţiei de prezenţă stratul superior al artei actorului de cea mai bună calitate. Şi înţelegi deplin, fără nicio explicaţie, de ce e nevoie ca aceste teatre independente să existe. Pentru că, din când în când, se întâmplă mici minuni acolo. Şi cine-ştie, poate ai şansa să fii puţin mai bun dacă le eşti martor.

Gestul de a fi înseamnă o lume. Existenţa nu e deloc simplă şi deloc de la sine înţeleasă. Încercarea de a trage semnale de alarmă cu bun-simţ şi demnitate a Unteatru merită nu doar bătăi pe umăr de încurajare şi sprâncene mirate pe chipuri ale unor capete bâţâindu-se a aprobare. În primul rând poate genera o solidaritate reală. Invitaţia e lansată tuturor celor care vor să fie pentru un răstimp acolo. Oricui vrea să arate ceva prin prezenţa sa. Breasla, aşa plină de egoisme mărunte şi nasuri strâmbate a credouri estetice divergente ar putea să încerce să strângă din dinţii invidiilor şi răutăcismelor şi să adune rândurile. Vorba din bătrâni „Toată lumea să trăiască numai noi să nu murim” ar putea fi înţeleasă nu doar ca un „fiecare pe barba lui” neaoş, ci ca o chemare sub acelaşi steag la armele inteligente ale acestei prezenţe continue. Dacă propunerea Unteatru va genera într-adevăr o solidarizare reală sau nu ţine de spiritul de supravieţuire, empatie şi generozitate a fiecărei rude a familiei teatrului independent. Invitaţia rămâne, însă, chiar şi în sine o idee bună.

Ş. A. M. D. este un performance ca un serial worth binging. Aproape că dă dependenţă. Stârneşte curiozitate şi te face să te tot uiţi să vezi cine ce mai face în faţa camerei pornite non-stop. Şi, din când în când, prezenţa firească, solară, normală şi cu bine se transformă în artă de calitate. E şi trist şi frumos acest S.O.S.; foarte demn, în orice caz, foare asumat, foarte grav. Speranţa că va exista un „şi aşa mai departe” se agaţă tocmai de această prezenţă ce are nevoie de mai mult decât de entuziasmul sincer şi bunătate şi bune intenţii şi talent ale celor care intră în cameră. Contextul e creat, din păcate, de cei care nu au intrat niciodată într-o sală a vreunui teatru independent. Abia dacă ştiu că există. Quijote, însă, încăleca mereu pe Rosinanta cu acelaşi avânt şi îşi trăia aventurile. Nu destinaţa, ci călătoria e importantă şi acum. E important ca această călătorie să nu ajungă la destinaţie; ştim cu toţii cum se sfâşeşte romanul lui Cervantes. Şi ar fi păcat ca Alonso Quixano să îşi recapete luciditatea pentru a muri în glorie.