Zâmbetele ne sunt de multe ori mască. O mină relaxată, o locvacitate plină de umor şi o carismă molipsitoare pot fi armura cavalerului unei triste figuri ce se încurajează din spatele gălăgiei vesele pe care o afişează să mai reziste încă unui puseu de anxietate şi depresie. O armă cu două tăişuri e tocmai această aparentă nepăsare degajată care pe cât e de eficientă în a camufla fricile şi tristeţea, pe atât e de capabilă în a se insinua pe dedesubtul conştiinţei unde se transformă în hrană pentru monstruleţii unui trecut devenit angoasa prezentului.

Spectacolul „Uitasem” scris şi regizat de Gabriel Sandu la Teatrul Point spune o poveste în mai multe straturi de receptare despre două destine blazate, croite cu defect, care se întâlnesc şi îşi continuă drumul spre autodistrugerea asumată. La o primă vedere e foarte simpatic, vioi şi tonic. Ritmurile pulsatile de muzică electronică live din sound designul compus de Andrei Raicu şi luminile colorate care dansează sacadat în light designul semnat de Dragoş Petrişor te introduc într-o atmosferă arhi-cunoscută, prietenoasă, în care începe o poveste haioasă. Primul sfert de oră al spectacolului pare o glumiţă cu câteva cioace folosite intenţionat, în care pro-tecţia copilului şi pro-tv sunt prilej de jocuri de cuvinte şi povestea reală din care e inspirat spectacolul e folosită ca scenariu de talk-show de după-amiază tocmai bun pentru gusturile previzibile ale gospodinelor de pretutindeni. Un băiat din Galaţi şi-a petrecut copilăria în chip de reîntrupare a lui Iisus Hristos într-un garaj ce îi era locuinţă, în grija unei mame care părea foarte convinsă de acest miracol modern pe care nu ezita să îl marketeze corespunzător, cu un evident profit material.

De la acest fapt mediatizat în urmă cu câţiva ani de presă, scenariul păstrează doar absurdul unei existenţe condamnate la ratare din faşă, pe care apoi o îmbogăţeşte cu un viitor ficţional plauzibil, inteligent construit şi alcătuieşte o poveste în care hazul amar se îmbină cu emoţia. Replicile lui Gabriel Sandu sunt foarte vii, bogate, au sevă şi acel ceva care le scoate în evidenţă. Cu toate că ritmul spectacolului oboseşte şi devine repetitiv ca mijloace de expresie şi livrarea poveştii ar putea câştiga în coerenţă, mergi mai departe alături de cele două personaje datorită prospeţimii pe care şi-o păstrează parcursul scenariului. Momentul în care convenţia e modificată funcţionează ca un efect de distanţare tonic. Este vorba despre monologul în care Elena, fata cea independentă în spirit, dar dependentă fizic de un scaun cu rotile îşi povesteşte trecutul sub forma unui basm în care o căprirţă e doar „mirosită” de ieduţi, din ce în ce mai mulţi şi mai des, apoi de taţii lor, până când ajunge pe trotuarele din Germania. Uşor pervers, insinuant, subtil şi în fapt foarte violent, acest episod aparent nevinovat adaugă un nou strat structurii.

Cei doi actori, Edith Alibec şi Nicholas Caţianis, reuşesc să funcţioneze organic în relaţia construită foarte tehnic. Amândoi au obţinut Premiul Special al Juriului în cadrul Festivalului Bucharest Fringe recent încheiat. Edith Alibec are acea stranietate care te convinge să îi crezi personajul. Păstrează pe interior multe informaţii care nu ajung la spectatori, dar pe care le poţi intui. Dicţia sa precipitată şi alintul rostirii se tocesc repede, însă, şi îşi pierd pe parcurs din farmec. Fără a îngroşa nicio tuşă, păstrează un echilibru relativ constant în interpretarea sa. Nicholas Caţianis e mult mai sigur pe ceea ce are de făcut şi construieşte o relaxare artistică bine susţinută de un plan secund care se îmbogăţeşte cu fiecare detaliu pe care îl aflăm despre personajul său. Pe cât de afişat-dezinvolt e acest Marius din Galaţi, pe atât de sensibil, vulnerabil, casant emoţional rămâne în spatele gesturilor energice şi scurte şi al zâmbetului de Jesus Christ wanna-be. Vocea cu ton scăzut, micile derapaje controlate, ochii atenţi care au curajul să privească spectatorii de foarte aproape, bună-voinţa speriată şi ticurile aproape insesizabile folosite cu măsură sunt punctele de sprijin ale unei interpretări nuanţate.

„Uitasem” este un spectacol în care refrenul e trist. Un refren al voinţei care ordonă ştergerea memoriei în încercarea eşuată aprioric de a croi un destin mai puţin hain. Se spune des „am uitat” – ca o mantră care întăreşte spiritul, dar care nu are nicio putere magică, de fapt, în faţa traumelor care au tatuat suferinţa în carnea sufletului. Un spectacol în care mijloacele estetice nu epatează, în care parcursul scenic e simplu şi nesofisticat, care spune o poveste bine închegată, cu un final deschis, lipsit de verdicte, reuşeşte să emoţioneze chiar şi privită pe ecranul unui laptop.

Teatrul Point

„Uitasem”

Text şi regie: Gabriel Sandu

Distribuție: Nicholas Cațianis, Edith Alibec, Andrei Raicu (muzică live)

Scenografie: Andra Manea

Sound design: Andrei Raicu

Video: Ana Cârlan

Light design: Dragoș Petrișor

Ilustrații: Andrei Popa