Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi. Azi vă invităm în mahalaua lui Caragiale, în lumea lui Victor Ioan Frunză.

N-au trecut decât vreo cinci ani de-atunci, deși pare o mică eternitate, de când pentru foarte scurt timp, la Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu”, s-a jucat spectacolul „O noapte furtunoasă”.

O spuneam atunci și o spun și acum. Un fenomen artistic precum cel generat de Victor Ioan Frunză este un fenomen unic în România postdecembristă, iar motivele sunt multiple. A reușit să creeze o trupă excelentă cu un repertoriu care de-a lungul unui a urmat, în mare parte, unul dintre principiile de succes ale lui Giorgio Strehler, acela de a-i oferi publicului texte importante ale dramaturgiei universale, în interpretări care sunt în sine forme de cercetare.

În iarna lui 2016, pe vremea când nici cu gândul nu gândeam că într-o zi dintr-un alt sfârșit de iarnă un virus ne va opri lumea și teatrul în loc, avea premiera în sălița din strada 11 Iunie, spectacolul „O noapte furtunoasă”. Un spectacol cu o viață foarte scurtă. O montare gândită special pentru acel spațiu, pe care-l reconfigura, folosindu-i datele reale, trecând dincolo de scena propriu-zisă, integrând, pe ideea „lumea toată e o scenă”, spațiul exterior, curtea clădirii, schelele de afară. Rică Venturiano se strecura la propriu pe schelele de la fereastră, dispărând undeva în noapte, la fel Chiriac, jupân Dumitrache și Nae Ipingescu, în căutarea lor turbată, iar Chiriac, în timpul unei partide de sex cu Veta, vorbea de la aceeași fereastră dinspre maidan cu un jupân Dumitrache care „era de rond” și îi striga din stradă să nu uite de „onoarea lui de familist”. De-afară, din noapte, se auzea câinele lătrând, se-auzeau voci și zgomote din stradă, un întreg univers sonor care deschidea o incredibilă senzație de realitate palpabilă a anului 1900.

În scenă, decorul, o superbă prelungire a lumii de afară, refăcea din detalii minuțioase, o miniatură a unei lumi ce putea fi cea a lui Caragiale, dar în care, în același timp, se simțea suta de ani trecută de-atunci. Scenografia Adrianei Grand era în același timp o construcție cu iz realist și un foarte subtil comentariu la adresa acelei lumi, ca o ironie duioasă pe care ți-o dă perspectiva unui secol distanță. Ceea ce-i oferea un tip de atemporalitate pe care nu multe din montările după textele lui Caragiale au reușit să-l creeze. Scena era împărțită în două, undeva în partea din spate o perdea lăsând să se ghicească aproape poetic o mașină de cusut veche. În față, un covor roșu, țesut la război, iar deasupra două becuri care aveau pe post de abajur două coșnițe – știți coșnițele alea împletite, în care femeile de la țară își duc coliva la biserică…

Undeva, în stânga, o masă din lemn simplă, neagră, cu două scaune, iar lângă ea un fel de dulăpior înalt cât un om și îngust cât Sorin Miron… și care avea să se dovedească a fi culcușul lui Spiridon (interpretat de Sorin Miron). Un aer de interior retro de secol 21 respira din întregul tablou – fotografiat ca atare se putea lesne regăsi într-o revistă cu idei home deco. În partea dreaptă a scenei realitatea se schimba puțin, o mare de saci plini cu cine știe ce, pe care se consumau partidele de amor sălbatic dintre Veta și Chiriac. În spate, pe perete, o carpetă-kitsch, cu luna veghind răpirea din serai, iar lângă saci, martor mut al acelorași partide de sex, un sfânt pictat pe perete, dar neterminat, cu o expresie care nu s-ar putea traduce decât prin: „zi-le oameni și dă-le pace!”. Greu de spus dacă pictura era în curs de finalizare sau, dimpotrivă, urma să fie acoperită de tencuială și de zorii unei lumi noi… Ca să echilibreze falsul plan spiritual al unor parveniți autentici (dacă-mi e permis acest joc de cuvinte), în partea stângă a scenei, o altă icoană, de data asta Sf. Nicolae în persoană – celebrul Sf. Nicolae pe care jupân Titircă „Inimă-rea” îl dă jos din cui – citit de Victor Ioan Frunză la modul cel mai concret. Adică mare parte din bătăile administrate deloc în glumă lui Spiridon erau chiar cu icoana Sfântului, tare și grea…

Spectacolul își propunea să reconstituie un aer autentic al acelei perioade, dar cu bătaie mult mai lungă, urmărind să surprindă un spirit românesc intraductibil, pe care operele lui Caragiale îl descriu cel mai bine. Românul din popor, mitocanul care, indiferent de epocă și spațiu, își păstrează mitocănia și brutalitatea nealterate. Un comic amar și acid, de-a dreptul negru pe alocuri, îți îngheța de multe ori zâmbetul pe buze. Bătăile pe care jupân Dumitrache și Nae Ipingescu i le administrau lui Spiridon, câinele Yoshi care lătra furios în scenă și stătea să rupă lanțul în mâna lui Chiriac creșteau substanțial pulsul în sală – ce vremuri! sălile de teatru erau pline de oameni – iar partida de sex brutal, cu doza perfectă de vulgaritate, contura aceeași imagine deloc aerată, a unei lumi nefinisate și grosolane. O interesantă doză de naturalism plutea peste întreaga montare.

Fără să lase deloc impresia că Veta trăia o poveste romantică de dragoste cu Chiriac, imitând dramele Parisului, spectacolul radiografia o lume de mahala, cu toată poezia ei frustă. Nicoleta Hâncu, în Veta, crea un personaj departe de imaginea-clișeu a unei Vete nefericite, închise într-o căsnicie tristă. Dimpotrivă. Veta era puternică și o tovarășă bună pentru mitocănia lor, de o feminitate îndoielnică și în același timp seducătoare, poate tocmai prin apetitul sexual nesățios. Fuma cot la cot cu Spiridon și fierbea în ea sângele unei autentice Mița Baston. Femeie din popor, fără fasoane. De altfel, personajul Vetei, așa cum o construia Nicoleta Hâncu, era planeta în jurul căreia gravitau sateliții-bărbați. La ea erau toate pârghiile, ea încurca și descurca toate ițele. Chiriac, interpretat de George Costin, era întruchiparea bărbatului dominat sexual, gelos și posesiv, cu o inteligență sub medie, dar cu mușchi bine lucrați, bărbatul puternic și violent, ale cărui vagi impulsuri romanțios-ridicole, citite prin cine știe ce romane siropoase, cu eroi care se sinucid, se stingeau într-o vulgaritate superbă de bărbat satisfăcut, după câteva partide de sex. Adrian Nicolae în Nae Ipingescu și Alexandru Pavel în jupân Dumitrache erau, la fel, întruchiparea brutalității, într-o lume brutală, a prostiei și a parvenitismului, de la prima și până la ultima scenă. Totul, în detalii minuțios lucrate. Începând cu scena mesei, cu care se deschidea spectacolul, cu toate amănuntele pe care vi le-ați putea imagina și în care patriotismul și românismul (în veste tricolore) se suprapuneau peste mitocănia ridicată la rang de virtute națională. „Vocea patriotului naționale” era citit într-un ton de „Becali lecturând Dilema veche”, iar beția și-o stingeau în lălăieli cu iz patriotico-kitschos, à la emisiuni de 1 Decembrie din zilele noastre. Puseele de violență care le colcăiau în sânge și țineau loc și de apetit sexual se descărcau toate pe paratrăsnetul Spiridon, interpretat de Sorin Miron, cel mai puțin comic personaj al spectacolului, un băiat simplu, care aduna multă ură și frustrare, vânăt la propriu de bătăi zilnice, șmecher, prototipul lichelei în care urlă dorința de răzbunare.

Andrei Huțuleac îl reinventa pe Rică Venturiano. Își făcea apariția pe o tensiune sexuală care încă plutea în aer, după ce Veta și Chiriac „s-au consumat carnal” pe marea de saci, și era pregătit pentru o noapte de plăceri „fără obligații”. În întuneric, Veta de-abia îi scăpa din gheare. La lumina becului de sub abajurul-coșniță, Veta îi arăta fața și pentru Rică începea coșmarul. Umorul era teribil, tocmai pentru că în acea lume nu era loc de îndoieli în ceea ce privește pericolul real. Andrei Huțuleac construia un personaj ridicol tocmai prin amestecul autentic de frică dusă la paroxism și o așa-zisă delicatețe falsă, tot un soi de parvenitism, de data asta intelectual, o superioritate cu atât mai caraghioasă, cu cât se dovedea mai găunoasă. Și, la fel ca în celelalte roluri interpretate de Andrei Huțuleac, se simțea acel atât de personal amestec de autenticitate și auto-ironie imposibil de tradus în cuvinte.

Mizând pe o contemporaneitate intrinsecă a textelor lui Caragiale, adică tocmai acel ceva care-l face pe dramaturgul atât de greu de digerat în epoca lui să fie teribil de dificil de pus în scenă azi, spectacolul lui Victor Ioan Frunză nu căuta soluții forțate, de genul telefoane mobile, plasme și mai știu eu ce alte proptele, invenții ale secolului 21, pentru a-l justifica în zilele noastre. Victor Ioan Frunză țintea direct în miezul textului lui Caragiale surprinzându-i esența: spiritul unui popor care rămâne același, oricât ar trece secolele peste el și oricât s-ar schimba planurile exterioare. E suficient să privim în jur, pe Facebook, la televizor, în presă… „Alte măști, aceeași piesă”. O montare care, nu mă-ndoiesc, l-ar fi făcut chiar pe Caragiale să zâmbească amar.

Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”

„O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

Decorul și costumele: Adriana Grand

Distribuția:

(în ordinea indicată de autor)

Dumitrache Titircă zis „Inimă-rea”, patron: Alexandru Pavel

Nae Ipingescu, polițist: Adrian Nicolae

Chiriac, vânzător, sergent în Gardă: George Costin

Spiridon, ucenic în casa lui Titircă: Sorin Miron

Rică Venturiano, arhivar, student, jurnalist: Andrei Huțuleac

Veta, consoarta lui Dumitrache: Nicoleta Hâncu

Zița, sora ei: Marcela Nistor

Ghiță Țircădău, fostul soț al Ziței: Carol Ionescu

și

câinele Yoshi, în rolul lui însuși