La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…

Peggy Guggenheim a iubit arta, iar arta a iubit-o pe ea. Mereu jonglând între două constante relative, Peggy a fost deopotrivă fetița răsfățată și copilul teribil, amatoarea desăvârșită și patroană a artei, soția imperfectă și amanta perfectă, uneori labilă, alteori fermecător de naivă, și săracă, și bogată. Peggy, întotdeauna responsabilă atât față de artă, cât și față de artist, a fost una dintre cele mai bune și mai aprige jucătoare în liga artelor de început de secol XX, fiindcă a știut să parieze pe un lucru cu totul bizar și instabil la vremea respectivă, anume revoluția de valoare.

În 1898, Peggy s-a repezit în viață cu viteza obișnuită, miorlăind ca o pisică. Avea gleznele fragile și circulația mult prea proastă. Nu s-a dus la școală până la vârsta de cincisprezece ani, dar, alături de profesori bine pregătiți, tatăl ei s-a asigurat că dobândește totuși ,,bunul-gust’’. În această copilărie plină de chinuri, din care are numai amintiri neplăcute, cea mai mare temere a lui Peggy a rămas pierderea unui dinte, care în urma unei note de plată de șapte mii cinci sute de dolari a fost pus la loc după ce și-a rupt maxilarul în două locuri, căzând de pe cal. Așa că, sperând să-l mai păstreze măcar zece ani (estimarea a fost una profetică, aproape precisă, căci i-a căzut după zece ani, cu două zile înainte de programarea la dentist), și-a legat o strecurătoare de ceai în fața gurii atunci când juca tenis.

Pe când avea șaisprezece ani, izbucnește războiul. Intră la școală și, deși nu este genul ,,intelectual’’, reușește să ia toate examenele. În al doilea an de școală începe să aibă viață socială și organizează baluri, la care vinde băieți altor fete, care apoi au privilegiul să-i invite la dans. În 1915 se sărută pentru prima dată cu un băiat, iar în 1918 își ia prima slujbă de război. Din cauza programului prelungit, se simte din ce în ce mai rău, nu mai mănâncă, devine extrem de nervoasă și simte că-și pierde mințile. Adună toate bețele de chibrit pe care le găsește pe stradă de teamă să nu ia foc vreo casă și nu reușește să adoarmă noaptea presupunând că, din neglijență, ar fi ratat vreun băț. Se plimbă neîncetat, gândindu-se întruna la problemele lui Raskolnikov și la cât de mult seamănă cu el. După ce depășește această perioadă, are mai mulți logodnici, fiindcă avea mereu militari drept oaspeți.

În 1919, intră în posesia averii, iar 1920 își face o operație estetică la nas, fiindcă după ce l-a citit pe Tennyson și-a dorit un nas „cu vârful înclinat ca o floare”, însă operație este un eșec, iar ea rămâne cu nasul umflat. Într-o zi, când se duce la dentist, observă că acesta a rămas fără asistentă și se oferă să-i țină locul, așa că află câți dintre prietenii ei au dinți falși. După ce părăsește și această slujbă, se angajează la librăria vărului ei, Harold Loeb. Vine îmbrăcată somptuos, cu o superbă blană gri și perle la gât, dar tot acest peisaj este spulberat când mama ei îi aduce galoși în caz că ploua în acea zi sau când mătușile ei vin să cumpere cărți ca să umple rafturile bibliotecii și folosesc ruleta ca să se asigure că măsurătorile lor sunt bune. Dar în această librărie avea să cunoască și multe celebrități, scriitori sau pictori, dar și pe primul ei soț, Laurence Vail, considerat atunci regele boemei.

Căsătoria cu el, care a durat șapte ani și care s-a încheiat cu doi copii, Sinbad și Pegeen, a introdus-o în lumea intelectuală a anilor ’20, o lume de care s-a îndrăgostit iremediabil. Cel care o ajută să descopere arta modernă este Marcel Duchamp, predecesorul suprarealismului, care a trebuit s-o educe în totalitate și să-i explice care era diferența dintre suprarealism, cubism și arta abstractă. A vrut să dedice prima expoziție a lui Guggenheim Jeune lui Brâncuși, singurul artist modern pe care îl cunoștea la vremea respectivă, însă el nu se afla la Paris, așa că, la sfatul lui Duchamp, l-a invitat pe Jean Cocteau, cel care încheia afaceri stând în pat, fumând opiu și admirându-se fascinat în oglindă. Printre desenele originale pe care le-a trimis, a fost și un cearșaf cu Jean Marais și încă două personaje cu un aspect foarte decadent, înfățișați toți cu păr pubian. Nudul a stârnit un scandal imens și, fiindcă nu l-a putut expune, Peggy l-a cumpărat.

Și astfel a început să colecționeze, cumpărând câte o operă de artă la fiecare expoziție pe care o organiza, ca să nu-i dezamăgească pe artiștii care nu reușeau să vândă nimic. Și, deși îi iubea pe vechii maeștri de artă, a acceptat arta vremii sale ca și cum ea ar fi o ființă vie, asta și fiindcă îl iubea pe Beckett, iar Beckett îi iubea pe moderni. Galeria se afla în Londra, dar, ca să îl poată vedea, Peggy fugea adesea la Paris. Beckett nu se putea hotărî dacă o iubea sau voia, de fapt, s-o părăsească, fiindcă rămăsese încă de la naștere cu o amintire groaznică a vieții în pântecele mamei sale, astfel că suferea constant și avea lungi crize în care simțea că se sufocă.

Deși avea obligații de peste zece mii de dolari pe an față de diverși artiști și prieteni, în 1939 Peggy se hotărăște să deschidă un muzeu de artă modernă, dar când se întoarce în Paris să găsească tablouri, izbucnește războiul și astfel se alege praful de planul ei. Următorul proiect a fost acela de a constitui o colonie a artiștilor pe durata războiului, care în schimbul unei alocații trebuiau să-i ofere tablouri pentru viitorul muzeu. Însă nu a fost decât un vis nebunesc, fiindcă aceștia nu numai că nu voiau să locuiască sub același acoperiș, dar nu suportau nici măcar să stea la aceeași masă.

Bineînțeles, toată lumea din Paris știa că ieșisem la cumpărături și, bănuiesc că din cauza războiului, erau mai nerăbdători ca oricând să vândă tablouri. Eram vânată fără milă. Telefonul meu suna toată ziua și oamenii îmi aduceau tablouri chiar și la pat, dimineața, înainte să mă trezesc.

Abia acum Peggy devine un colecționar de artă cu acte în regulă, când își propune, după 1940, să deschidă un muzeu în Paris și să achiziționeze câte un tablou pe zi. Găsește la un negustor ambulant trei tablouri de Max Ernst, printre care Sărutul, tablou care mai târziu a fost expus în Muzeul de Artă Modernă, considerat o capodoperă a secolului XX, și le cumpără imediat.

Pe lângă faptul că aprecia arta suprarealistă a lui Max Ernst, Peggy a fost îndrăgostită nebunește de el și a făcut tot posibilul să-l salveze din Europa pentru că, neavând cetățenie franceză, la început a fost închis de francezi, fiindcă era german, iar mai târziu de germani, fiindcă era dușman declarat. Când l-a dus în New York, unde Peggy nu se mai întorsese de paisprezece ani, Max a fost arestat pe motiv că era german, iar ea l-a urmat peste tot, chiar dacă știa că, după cum spusese și Ernst, era o fată pierdută. Dar nu a interesat-o, așa că s-au căsătorit.

Pentru a-și întregi colecția, Peggy își întoarce atenția și spre sculptură, iar primul la care se gândește este chiar Brâncuși. Înainte ca vânzarea propriu-zisă să se producă efectiv, Peggy încearcă luni de zile să se apropie de el, fiindcă, deși se cunoșteau de șaisprezece ani, prețul operelor lui rămânea același, indiferent de circumstanțe: monstruos. Așadar, deși erau prieteni, Brâncuși i-a cerut patru mii de dolari pe Pasărea în spațiu și s-au certat groaznic. Dar același negociator dur o alinta Peghița și o ducea în lungi călătorii. Brâncuși, care gătea pentru ea în același cuptor în care își încălzea instrumentele și topea bronzul, era un bărbat micuț, cu barbă și o privire pătrunzătoare, pe jumătate un țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat, după cum îl numea Peggy. Demonstrativ din fire, un om al extremelor, Brâncuși mergea în cele mai elegante restaurante și hoteluri din Paris, comanda tot ce era mai scump, dar se îmbrăca exact ca un țăran. Deși o iubea foarte mult, nu a reușit să obțină nimic de la el și, cu toate că nici ideea căsătoriei nu-i era indiferentă, pentru a-i moșteni sculpturile, în cele din urmă Peggy și-a dat seama că el ar fi preferat să-i vândă totul și să ascundă banii în saboții lui de lemn.

Brâncuși șlefuia toate sculpturile de mână. Cred că de asta erau atât de frumoase. Această Pasăre în spațiu avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. La momentul la care a terminat-o, nemții erau lângă Paris, iar eu m-am dus și am adus-o cu mica mea mașină, ca s-o împachetez și s-o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile. Am fost sincer mișcată. N-am aflat niciodată de ce era atât de tulburat, dar am presupus că era din cauză că se despărțea de pasărea lui preferată.

Așadar, de-a lungul timpului, Peggy a strâns o mică comoară artistică, lucrări de Klee, Picabia, Braque, Max Ernst, Dalí, Magritte, Brauner, iar dintre sculpturi, Brâncuși, Lipchitz sau Giacometti, dar, cu toate acestea, atunci când nemții s-au apropiat de Paris și cel mai înțelept lucru ar fi fost să ducă lucrările la adăpost, ele au fost refuzate de Luvru pe motiv că erau prea slabe. După ce își duce colecția la loc sigur, în hambarul unei prietene, Parisul cade și Peggy pleacă la Grenoble cu trei zile înainte de venirea nemților, alături de alte două milioane de oameni, care înaintau cu mașina cam doi sau trei kilometri pe oră, pe patru șiruri. Ajunsă acolo, este sfătuită să plece și să-și trimită și colecția în New York, căci, evreică fiind, exista pericolul să fie băgată într-un lagăr de concentrare. René le Fevre Foinet, cel care se ocupase de transport pentru ea de la Paris la Londra, îi spune că îi poate expedia colecția în America drept obiecte casnice, cu condiția de a trimite și niște bunuri personale odată cu ea, cum ar fi micuța mașină Talbot, dar, ca să intre în posesia ei, Peggy a trebuit să se plimbe pe la toate service-urile auto din Grenoble, fiindcă uitase în care anume o lăsase.

Și când în sfârșit toate acestea se rezolvă, Peggy începe cu adevărat să expună și pentru amenajarea noului ei muzeu îl angajează pe Frederik Kiesler, unul dintre cei mai moderni arhitecți ai secolului XX, care a reușit să creeze o galerie foarte teatrală și extrem de originală. Galeria, denumită Arta acestui secol, a susținut cu succes trei expoziții remarcabile, bine primite de critică, și astfel a devenit un centru de interes al tuturor activităților avangardei. După primul salon de primăvară, Peggy și-a dat seama că Pollok era categoric cel mai bun pictor, la acea vreme tâmplar la muzeul unchiului ei. Din 1943 și până în 1947, când părăsește America, Peggy i se dedică în totalitate lui și semnează un contract cu el pe un an, în care se obligă să-i dea o sută cincizeci de dolari pe lună și o lichidare la finalul anului, dacă vinde două mii șapte sute de dolari. Dacă pierdea, urma să primească în schimb tablourile.

Ajungând să nu mai facă față cheltuielilor, Peggy vinde tot mobilierul și investițiile fantastice ale lui Kiesler, câteva tablouri și se stabilește în Veneția. Acolo, în restaurantul Angelo, unde artiștii, în schimbul lucrărilor lor, mâncau pe gratis, îl întâlnește pe Vedova, un pictor abstract, și pe Santomaso, un tip extrem de versat în istoria venețiană, prin intermediul căruia a fost invitată să-și expună întreaga colecție la a XXIV-a Bienală din Veneția. Văzând numele Guggenheim lângă numele Marii Britanii, Franței, Danemarcei sau României, Peggy s-a simțit de parcă ar fi fost o nouă țară europeană. Însă, deși a fost un succes, la finalul Bienalei Italia nu a vrut să păstreze picturile. Muzeul din Torino le acceptă într-un final, dar, cu o zi înaintea plecării, se răzgândesc. Ajung la Florența și de acolo înapoi în Veneția, la muzeul modern Ca’ Pesaro, după care, în 1949, găsește un palat neterminat de pe Grand Canal, construit tot în piatră albă și acoperit de viță-de-vie.

În acel palazzo va locui și ea și, pe lângă faptul că și-a transformat servitoarele în curatoare, îi învață și pe gondolieri să fie experți în expunerea tablourilor. Abia după doisprezece ani revine în New York, unde rămâne șocată de faptul că întreaga mișcare artistică s-a transformat într-o imensă întreprindere de afaceri. Mulți cumpără tablouri din snobism, iar pictorii nu vând mai mult de câteva lucrări pe an, deoarece ei sunt cei impozitați acum. Oamenii cumpără doar ce e mai scump, neavând încredere în nimic altceva. Dar Peggy a fost oglinda artei de secol XX, alături de mari creatori precum Picasso, Matisse, Klee, Ernst, Brâncuși, Giacometti, Braque, Pollock, care au produs deja suficient.

Din când în când un câmp trebuie lăsat necultivat. Astăzi este vremea colecționării, nu a creației.