Eleganță deprinsă în decursul timpului, ambiție, simplitate, devotament, dar mai ales charismă. Cuvânt abuzat în media, charisma denumește o calitate esențială, greu de definit. Actorul al cărui nume e inseparabil de James Bond a avut-o din plin, a personalizat-o, a păstrat-o și a exploatat-o cu măsură.
Și „măsură” e un cuvânt definitoriu pentru cariera lui Sean Connery, recent stins din viață, la 90 de ani. Măsura, o altă caracteristică a sa, l-a ajutat să se arate, să se impună, să se dezvolte și să se mențină la cel mai înalt nivel al profesiei, ceea ce nu înseamnă că parcursul n-a avut și derapajele lui. Șase decenii de actorie nu pot fi rezumate, e limpede, în cifre, cu toate că și ele spun ceva: aproape 40 de premii pentru roluri din film și peste 30 de nominalizări la distincții propuse la cele mai importante festivaluri din lume.
„Mai mult decât orice mi-ar plăcea să fiu un bătrân cu o față bună, ca Hitchcock sau Picasso”, spunea cândva, mai în glumă, mai în serios Sean Connery, un artist care nu s-a străduit deloc să-și construiască o imagine sau alta, preferând pur și simplu să lucreze roluri ori de câte ori s-a ivit ocazia și aproape oriunde s-a ivit ocazia, dar niciodată oricum. Cu Hitchcock și Picasso a împărțit, în treacăt fie spus, o parte din același secol și unele trăsături: umor, o anumită brutalitate, dar nu și un anumit cabotinism, care, pentru el, a rămas un simplu instrument de lucru.
Bond. James Bond
Pe Sean Connery îl știu și îl recunosc, probabil, milioane de iubitori de film. El a rămas în primul rând James Bond, fără îndoială, însă creațiile lui cinematografice semnificative sunt mai multe și mai bogate. Atât de bogate, că și refuzurile actorului au fost multe – printre ele, și acela de a continua seria James Bond.
„Există o diferință între mine și James Bond. El poate să rezolve probleme”, spunea amuzat Sean Connery, care nu a fost prea darnic cu mărturisirile despre relația lui de dragoste-ură cu celebrul personaj inventat de romancierul Ian Fleming. James Bond, alături de The Beatles, înseamnă mult pentru spiritul Angliei postbelice, amintea un ziarist după moartea actorului scoțian. Și pentru istoria filmului, trebuie adăugat, de vreme ce conturul puternic al personajului și alura pe care i-a construit-o Sean Connery i-au asigurat intrarea în istorie.
De fapt, James Bond pare o linie care nu desparte, ci unește segmentele din viața profesională a actorului care, tânăr fiind, făcuse figurație, după o serie de alte munci, ca să se întrețină. Înainte și după James Bond – așa am putea privi destinul actorului.
Cine era el când s-a întâlnit cu acest personaj seducător care-și căuta un interpret? Întâlnirea s-a întâmplat în neliniștiții ani ’60, un deceniu atât de bun pentru artă. După câteva roluri mărunte în filme englezești, Agentul 007 a fost lovitura norocoasă. Charisma, eleganța, stilul, la care a contribuit și regizorul Terence Young, au convins imediat. James Bond – trambulină, dar și povară pentru actorul care-și căuta rostul în profesie. De șapte ori l-a jucat – „Dr No” (1962), „From Russia With Love” (1963), „Goldfinger” (1964), „Thunderball” (1965), „You Only Live Twice” (1967), „Diamonds Are Forever” (1971), „Never Say Never Again” (1983) –, consolidându-l și consolidându-se. Succesul lui James Bond nu l-a vrăjit însă atât de tare încât să nu refuze să-l mai joace odată, în 1973, contra câtorva milioane de dolari, motiv pentru care rolul i-a revenit lui Roger Moore. Vocea și accentul i-au conferit și personajului, și actorului Sean Connery așa o forță, că Ian Fleming s-a gândit ca în următoarele romane din serie să-i născocească o origine scoțiană agentului 007.
Scoția, țara natală a actorului, a pătruns astfel în universul unui personaj. Pentru actor, ea a rămas marea dragoste, cea pe care nu o părăsești niciodată și pentru care ești dispus să faci o mulțime de lucruri. A părăsit-o pe la jumătatea anilor ’50, după ce a vrut să fie mare fotbalist, dar a făcut culturism, a luat lecții de dans ani la rând, a participat la concursuri de modă și a jucat roluri mărunte în spectacole de teatru mărunte. Până în anul 1962, când a venit o neașteptată recunoaștere internațională, a jucat însă în aproape zece filme.
„Acest tip de farmec masculin nu prea mai există, în parte pentru că îl întoarcem pe toate fețele mai mult decât pe vremuri. (…) Aș putea spune că Sean Connery a fost ultimul din genul lui, numai că, de fapt, niciodată n-a existat cineva ca el”, a comentat pentru „Los Angeles Times” criticul Mary McNamara recent, după moartea actorului. Masculul alpha, pe care îl întruchipa și pe care l-a ipostaziat într-un fel unic, a dorit însă mai mult decât identificarea exclusivă cu un personaj, fie el și unul de un succes răsunător.
„Mișcarea e cel mai bun lucru din viața mea”
Frumoșii ani ’60 i-au mai adus însă ceva important: colaborarea cu „maestrul suspansului”. „Marnie”, filmul regizat de Alfred Hitchcock, a cântărit mult în destinul artistic al actorului scoțian. Închipuind un dominator posesiv, pentru care violul nu e o graniță de netrecut, Sean Connery își dezvăluia, scria un critic de film, „latura întunecată saturniană”.
„Încă nu am găsit un loc pe lumea asta în care să vreau să fiu tot timpul. Mișcarea e cel mai bun lucru din viața mea. Abia aștept să plec”, spune Sean Connery, laconic ca aproape întotdeauna. Esențială, mișcarea l-a dus mereu mai departe, l-a dezvoltat și i-a adus siguranță, forță și o mulțime de nuanțe. Așa că a rămas imortalizat în creații cinematografice importante alături de parteneri importanți. Iată-l, peste ani, cu Audrey Hepburn în „Robin și Marian”, iată-l cu Michael Caine și Christopher Plummer în cunoscutul „The Man Who Would Be King”/ „Omul care voia să fie rege” (1975), cunoscuta adaptare după Rudyard Kipling regizată de John Huston, unde a făcut unul dintre cele mai consistente roluri ale sale din deceniul 1970-1980, când l-a jucat magistral și pe polițistul ucigaș din „The Offence”/ „Ofensa” (1973), filmul lui Sidney Lumet. Iată-l cu Vanessa Redgrave în „Crima din Orient-Express”. Iată-l în „Time Bandits”/„Bandiții timpului” (1981) al lui Terry Gilliam, iată-l în rolul de Oscar din „The Untouchables”/ „Incoruptibilii” (1987) al lui Robert de Palma, în 1987. Și, să nu uităm, iată-l în „Casa rusească”, seria regizată de Fred Schepisi în anul 1990. Iată-l, în 1996, alături de Nicholas Cage în „The Rock”/„Fortăreața”. Și nici Indiana Jones nu e un rol de trecut cu vederea.
Imaginile se amestecă, rolurile sunt multe și fiecare e o treaptă urcată, până când industria de la Hollywoodul devine altceva, ca și arta însăși. În anii 2000, după ce a primit titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic din partea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi titlul de „Sir”, retragerea finală a devenit previzibilă. Filmele nu mai sunt ce-au fost și nici profesioniștii, nu s-a sfiit să spună Sean Connery, bucurându-se de-acum de un timp numai al lui. Întotdeauna există o provocare și astfel poți rămâne motivat, spunea actorul cu o voce și un accent despre care s-a vorbit mult, preocupat să lucreze încontinuu, după cum a mărturisit.
Cariera lui de șaizeci de ani nu a fost, pentru el însuși, nici în ultima parte a vieții un motiv suficient de temeinic pentru a da lecții. Lecțiile le-a lăsat întotdeauna altora, ca și vorbele de duh sau confesiunile – indiscrete sau nu. Sean Connery, mare iubitor de golf, sport pe care l-a practicat toată viața, sport datorită căruia și-a cunoscut una dintre cele două soții, a avut răbdarea, concentrarea și rigoarea pe care le cere golful. Detașarea i-a fost, și ea, aliat într-o profesie solicitantă, dar care îndeamnă tot timpul la descoperiri. Printr-un fals paradox, ea vine din dragoste – care, glumea actorul, te mai sâcâie, dar măcar nu te lasă să te plictisești, care poate că nu schimbă lumea, dar face ca viața să fie un drum pe care merită să-l parcurgi.
