Nu e deloc greu să identificăm poluarea drept unul dintre pericolele iminente ale vieţilor noastre. Consecinţele unui trecut haotic, în care părea absolut firesc să ne aruncăm gunoaiele în oceanul planetar, de exemlu, ne sunt exlicate mai mult decât pe înţeles în cele mai creative forme – de la proteste şocante, la desene animate prietenoase şi de la documentare ştiinţfice la discursuri cu puternic impact emoţional. Mesajul e cât se poate de clar: dacă nu facem ceva rapid, în câţiva ani nu prea o să mai fim pe aici. Povestea despre extincţia albinelor care ne ameninţă şi pe noi ca rasă nu e doar o poveste. Imaginile cu stratul dens de sticle de plastic care acoperă luciul apelor ne înspăimântă pe toţi, dar nu suficient încât să reducem conştient consumul de plastic. Ştim, ştim, ştim. Cunoaştem teoria şi ne e frică. Dar de făcut, încă, nu facem mare lucru.

Spectacolul „Wasteland 2020” scris şi regizat de Catinca Drăgănescu şi Ioana Petre, produs de IDEA 77 şi Centrul de Teatru Educaţional Replika foloseşte ca punct de plecare problema deşeurilor plimbate de la cei bogaţi la cei mai puţin mângâiaţi de soartă pentru a fi arse în mod aproape-legal. Aerul din statele numite generic „civilizate” rămâne proaspăt şi curat. Ţările numite generic „în curs de dezvoltare” nu se supără să respire porţii ceva mai mari de substanţe toxice, să se descurce cu mai puţin oxigen şi să îşi gâfâie sărăcia şi nevoile cu plămânii doldora de dioxid de carbon. Premisa acestui semnal de alarmă artistic e cât se poate de pertinentă – o alegere matură, o cauză nobilă.

Parcursul spectacolului pare construit după un manual cu instrucţiuni. Toate elementele recognoscibile ale distanţării, obiectivării, socialului pus mai presus de artistic şi al militantismului explicativ sunt bifate conştiincios dintr-un check list ordonat. Actorii intră şi ies din personaje brusc şi ne explică „civil” didascalii sau acţiuni. Microfonul e la locul lui pe stativ şi e folosit pentru monologul care sintetizează mesajul şi povaţa lirică fixează clar problema şi atitudinea clară. Emoţiile nu au ce căuta şi se înfiripă doar răzleţ cât să nu afecteze luciditatea şi gravitatea temei care e bine expusă şi demonstrată cu o poveste uşor de asimilat. Songurile cu accente de umor trist sunt presărate în punctele fixe ale curbei dramatice desenate cu premeditare. Caricaturizarea excesivă îngroaşă defectele personajelor negative care devin fantoşe uşor de respins. Tot instrumentarul e afişat şi utilizat asemenea unei truse medicale de ultimă generaţie în mâna uni staff medical profesionist, care nu stă prea mult pe gânduri şi taie precis.

Intenţiile sunt împlinite. Forma dorită e obţinută cu precizia unei imprimante 3D. Interiorul, însă, nu e la fel de bine pus la punct. Drama unei profesoare cu cele mai bune intenţii dintr-un oraş aproape părăsit şi a soţului său, inginer, care în sfârşit îşi găseşte un loc de muncă la o nou înfiinţată fabrică de ciment e previzibilă, ştiută, parcă, deja, şi prea schematică. Parcă nu îţi pare rău pentru ei, parcă sunt folosiţi drept material didactic ilustrativ pentru problema deşeurilor arse şi nu ai timp să îţi pese de ei. Miza artistică ar fi fost îmbogăţită dacă personajele principale ar fi contat mai mult uman şi mai puţin ecologic. Laitmotivul spectacolului – familia germană ca desprinsă din Cartoon Network-ul anilor 90’ cu impersonarea unui Captain Planet colectiv grotesc şi ridicol – este un memento inspirat, care iniţial funcţionează, dar se epuizează prin repetiţie şi îngroşarea tot mai ostentativă a tuşelor din interpretare. Momentele de crescendo folosite cu măsură dau o dinamică necesară ritmului voit accidentat, iar în punctul culminant al acţiunii adună o energie impactantă care nu anunţă deznodământul brusc, dar de efect.

Cei patru actori din distribuţie şi-au asumat cu inteligenţă, precizie şi umor această formă deloc uşoară de interpretare. Trecerile ca într-o tăietură cinematografică de la intensitatea unei scene la explicaţiile neutre sunt executate foarte ascuţit şi exact, iar rezultatul e o prospeţime a receptării; „mingea nu e lăsată să cadă” cum s-ar spune la volei. Cătălina Antal are o expresivitate pe care o controlează fin şi o forţă de convingere a unui discurs ce pare aproape personal. Silvana Negruţiu are acea emoţie de care e nevoie într-un construct scenic atât de zgârcit în sentimente şi reuşeşte să înmoaie corsetul formei pe care o umple cu o interpretare bogată, chiar dacă nu îşi stăpâneşte inflexiunile vocii cu aceeaşi rigoare pe care o are în intenţie. Ionuţ Grama s-a pliat cel mai corect pe această propunere greu de realizat şi are lejeritatea de a fi şi foarte precis, dar şi foarte ludic; cu imaginaţie şi umor se joacă printre personajele pe care le schimbă, iar exagerările controlate derapează rar. Matei Arvunescu e sincer şi foarte cald în interpretarea lui. E conştiincios în execuţie şi încearcă să găsească în interior motivaţiile juste. Nu îşi stăpâneşte, însă, gesturile şi reglajele fine ale momentelelor de intensitate pot fi, încă, şi mai bine acordate.

„Wasteland2020” e un mesaj foarte clar despre un subiect concret. Expresia artistică e pusă la dispoziţia necesităţii sociale şi devine o ustensilă folosită cu dibăcie pentru a ne spune altfel decât sub formă de ştire o realitate deloc convenabilă. Nu e un semnal de alarmă, pentru că am trecut deja, din păcate, de vremea când problema deşeurilor se afla într-o stare incipientă. E un strigăt cât se poate de lucid şi disperat.

IDEA 77 şi Centrul de Teatru Educaţional Replika

WASTELAND2020 de Catinca Drăgănescu şi Ioana Petre

Regia: Catinca Drăgănescu şi Ioana Petre

Scenografia: Gabi Albu

Muzica: Alexei Ţurcan şi Larisa Retegan

Cu: Cătălina Antal, Matei Arvunescu, Ionuţ Grama, Silvana Negruţiu, Larisa Retegan