La jumătatea lui noiembrie, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a consemnat ce-a de-a treia premieră din cadrul proiectului său #SafeSpoTT (1) (2): 98% Decizia corectă. Textul aparține unei începătoare în domeniu, care trece prin școala de scriere dramatică de la Târgu Mureș (3), Andreea Tănase, câștigătoare a celei de-a doua ediții a Concursului de Dramaturgie Contemporană „Corneliu-Dan Borcia”, inițiat de teatrul nemțean. De la bun început e de spus că premiul e pe deplin meritat și autoarea de urmărit, chiar dacă primele zece minute ale spectacolului (începutul textului, adică) sunt oarecum schematice, lucru greu de evitat în investiții a căror muză e chiar… miza. Elena Morar, regizorul spectacolului 98% Decizia corectă, gândește în schimb echilibrat și inspirat parcursul scenic.

În definitiv, povestea e simplă și de când lumea: o fată de liceu, Iza, rămâne gravidă la un party, are 17 ani și n-ar prea fi momentul (4). Trebuie neapărat remarcat exercițiul de virtuozitate al Cătălinei Bălălău, interpreta Izei, de la un capăt la celălalt al spectacolului care, la fel de bine, ar fi putut purta numele personajului. Într-un parcurs similar de sfârșit de secol XIX, început de XX, personajul, pesemne, s-ar fi sinucis rapid, dacă nu ceva mai târziu, prin vreo magherniță din Crucea de Piatră. Suntem, însă, din fericire și în pofida predicilor cohortei de psiho-socio-juristo-pedopricepuți în noulimba de lemn, în secolul XXI, iar Cătălina Bălălău îi oferă Izei un soi de detașare în care jocul râde-a râsu’-plânsu’ e garanția finalului numai aparent deschis (aparent, fiindcă, de fapt, concluzia e limpede și civilizat-fericită: „Iza e o femeie realizată.”): „Iza era o fată cuminte și ascultătoare. O elevă model, cu rezultate model. Ea nu punea mare preț pe asta, dar se întâmpla să fie dată deseori drept exemplu altor colegi, deși își dorea din tot sufletul să nu se mai întâmple asta, pentru că nu prea ai cum să-ți faci mulți prieteni dacă ești fata aia tocilară. Ea știa de mică ce voia să fie când o să crească mare și îi plăceau mult poveștile. Avea doi părinți model, o casă model, o familie model, o viață model. Vorba vine model. Model în ochii altora. Avea doi părinți ok, o casă ok, o familie ok, o viață ok. Totul era ok. Drumul mergea lin, mă rog, cât de lin poate să meargă drumul unei fete de 17 ani care e dată deseori drept exemplu altor colegi.”

Evident, lucrurile pot fi văzute și de la antipod, chiar dacă, paradoxal, acesta este tradus în vorbe de cea mai bună prietenă a Izei (Didi – Aida Avieriței explozivă, ludică, poznaș mămoasă): „Ești o ipocrită. Fetița cuminte! Modelul de urmat. Toată lumea te place, te admiră, te dă drept exemplu. Și tu nu faci nimic altceva decât să te plângi și să te dai lovită de soartă. Te crezi mai bună decât noi toți. Nimeni nu se ridică la înălțimea ta. Da. Eu le-am spus. Le-am spus tuturor de tine, pentru că ar trebui să știm cu adevărat cum e viața. Că nu există modele, că nu există nimic perfect.” În context, este Iza un martir al necesarelor descoperiri adolescentine?

Parcursul poveștii e bine echilibrat de regizoare, cu susținerea spațiului propus cu o foarte inteligentă modulare și translare de Diana Miroșu și, video, de Ana Cârlan, costumele Ilenei Zirra pigmentând consonant volutele replicilor. Cele două uși din fundal pot fi pe rând cuplul predecesor (rolurile de Mamă și Tată sunt asumate exact și nuanțat de Nora Covali – cu un soi de nervozitate a inevitabilei experiențe – și Dragoș Ionescu – de o simpatică și solidarizată tandrețe a celui împăcat și cu soarta, și cu istoria), viitorul/viitoarele cupluri, ochii prin care realitatea pătrunde „în casă și în gând”, fiecăruia după noroc. De altfel, episodului de soft-bullying (5) din recreație îi răspunde involuntarul pedagogico-bullying parental, Tatăl și Mama realizând un soi de sistem bielă-manivelă al tsunami-ului instructiv („Îi spun adevărul. Îi dau toate informațiile./ O influențezi!/ Și tu vrei să o controlezi!/ Știu ce-i mai bine pentru ea!/ Mai bine decât ea?/ Normal! Am mai multă experiență! Am crescut deja un copil.”) livrat Izei, tocmai utilizând nestăpânit cele două uși.

Episodul „la ginecolog” e, totuși, parazitar (ispita operei totale ne pândește pe la toate colțurile, ține de abilitate regizorală să nu fie lăsată la vedere), părând mai degrabă rezolvarea unui parapon a dramaturgului (și nu doar), decât un element în folosul spectacolului, deși Cătălina Eșanu și Corina Grigoraș își execută partiturile fără greșeală.

Iza poate fi partenera oricăruia dintre cei trei actanți masculini din gașcă: Alex (Emanuel Becheru), masculul alfa al liceului, Victor (Florin Hrițcu), confesorul substitut al fratelui inexistent, Tudor (Paul Ovidiu Cosovanu), cel care va primi „votul de investitură” poate fiindcă, în felul lui și adus la zi, pare replicarea Tatălui.

Elena Morar a legat ingenios, într-o poveste coerentă, fermecătoare, secvențe în general memorabile, prilejuind demonstrații reale de artă a actorului, de la monologul Izei descriind prima experiență sexuală (sigur că e și arta dramaturgului!), la spumosul dialog al acesteia cu Didi ori la cel de o înduioșătoare naivitate funcțională (acceptați paradoxul) cu Tudor.

De notat firescul purtării măștii medicale de către actori (deci de către personaje!). În definitiv, suntem aici și acum, liceul e cel din vecinătate, reacțiile adulților la fel, chiar dacă povestea a mai avut loc și anul trecut, și-acum zece, douăzeci, cincizeci de ani și tot așa…

Ce nu e la fel e deturnarea receptării acestui spectacol din  motive ridicole, dar, din păcate, simptomatice. Ceea ce face ca 98% din tot ce s-a scris în legătură cu premiera de acum câteva zile a Teatrului Tineretului să fie despre orice altceva, numai despre aceasta nu. La reclamația venită din partea unei asociații ultraconservatoare, instituțiile statului ar fi trebuit (deși actul artistic se presupune a fi în afara controlului/cenzurii acestora) să facă o verificare directă a obiectului artistic incriminat. Nu au făcut-o nici primarul Carabelea (6), nici șeful ISJ Neamț Obreja – detaliile cel mai bine le-a expus, cred, Mihai Tița (7). Nu m-aș mira însă ca realitatea să fie un pic alta. La Piatra Neamț (dar, parcă numai acolo?) există o tradiție ca factorul politic local să dea năvală peste zona culturală când mai e nevoie de vreun „loc de-ntors”. Corneliu-Dan Borcia (8), cel mai performant director al Teatrului Tineretului de după 1989, a fost trimis la plimbare exact în vârf de carieră managerială. Încercând să dreagă ce se mai putea după „repararea” (9) clădirii teatrului, Liviu Timuș a pățit-o la fel. Probabil, în ideea posibilității schimbării hărții politice la nivel județean, cineva are un om de pus în fotoliul ocupat acum de Gianina Cărbunariu (ce-o fi așa de greu de priceput, pe bune?). Numai că lupii tineri ajunși la putere ar mai avea ceva machiaverlâcuri de învățat de la Nenea Zaharia, altfel, balta e pândită de ditamai bățul și zvonurile de abundență, până la ipoteza (o notez cu titlu de amuzament) că primarul și directorul teatrului, cam de-o vârstă și consăteni, cum ar veni, au pus-o de-o operațiune de promovare cum nu s-a mai pomenit.

Până una-alta, notabilă doar solidarizarea prin scrisoarea a 46 de directori de teatru. Ar fi fost de așteptat și una a UNITER (poate mai spre Crăciun?), nu și de la Ministerul Culturii (doar corb la corb nu-și scoate ochii… (10)). Pe de altă parte, uitându-mă la lista semnatarilor, îmi vine să zâmbesc (11) și aștept ca, inevitabil retroactiv, viitorul manager al Teatrului Tineretului să semneze și el această scrisoare. Dar poate că o vreme apele se vor mai potoli, Fănică va învăța că nu se fuge cu Joițica, ci doar se oferă servicii din toată inima (12) Conului Zaharia, mai ales că nu știi când se-arată Agamiță de la Centru…

Și vom rămâne cu un spectacol bun, care a generat și câteva comentarii din partea unor colegi de leat ai Izei și-ai lui Tudor, care chiar sunt de luat în seamă, odată cu spectacolul.

ADDENDA

1. Semnul ăsta (#) începe să mă exaspereze. Mai an mi se zicea: „Aha, și tu ești cu haștagii!…” Între timp, ca să zic așa, semnu’ lu’ # suntem toți & de toate… Gen: #Bună ziua! #Salut! #Merge? #E OK. – # gen…)
2. Proiectul urmărește realizarea unor spectacole de teatru „educațional” – iarăși un cuvânt la care meditez de ceva ani. Dex-ul zice că e totuna cu „educativ” și, în general (asta nu Dex-ul o zice), e prezent ca generic la un anume gen de spectacole cu subliniată țintă socială. Da’, de-o pildă, Hamlet n-o fi educa/tiv/țional?
3. Știu cât e de important să înveți tehnica unei arte. Dar nu mai puțin important e ca, ulterior, să nu rămâi într-un cor care, inevitabil, produce numai calcuri. Cu tot respectul pentru numitul grup muzical. Nu și pentru calcuri… Sau, ca să parafrazez o constatare a cuiva, de acum vreo 70 de ani: Ca să ieși dramaturg din masterat, trebuie să intri…
4. Din fericire, dacă se poate spune așa, povestea nu e deloc contemporană, ci doar la zi pentru fiecare generație. În definitiv, acum mai bine de un veac, la vârsta asta, erai deja veterană în meseria de mamă (soție și amantă, vorba unei poante la fel de veche și ea). Ceea ce garantează, din punctul meu de vedere, o cu atât mai amplă plajă semantică.
5. Mărturisesc că nu mi-e deloc clară noțiunea de bullying – etimonul l-am priceput eu, dar dezvoltările semantice inevitabil radicalizate mă duc cu gândul la zicerea „rău cu rău, dar mai rău fără rău” – las’ că nici pe asta nu am priceput-o cine știe ce…
6. Dacă m-aș juca și aici de-a etimologia și polisemia…
7. Deși titlul „un spectacol de teatru despre avort” e chiar aiuritor.
8. Frumoasă răzbunare peste timp, spectacolul „98%…” fiind produs în urma unui concurs care-i poartă numele!
9. Are cineva de gând să ancheteze firma care a pus pe butuci o clădire altfel etalon?
10. Iar primarul din Piatra și ministrul Culturii nu par cine știe ce rechini, cel mult unii miniaturali (păi nu suntem noi aici în țara dinozaurilor pitici?), care nu e de așteptat să se mănânce între ei (dar când s-or face mari…?; deși mi-aduc aminte de un abțibild văzut pe vremuri, pe luneta unui Trabant: „Acum sunt mic, dar când mă fac mare o să fiu Mercedes.” – or, n-a prea…).
11. Strâmb.
12. Ca să nu fie necesare nici bip, nici blurare.