Încerci să respiri aerul din jur, dar nu poți. Încerci să privești chipurile din fața ta și să le citești emoțiile, dar nici asta nu e posibil. Un stimul nervos te cutremură când vezi un prieten pe care vrei să-l îmbrățișezi, dar îl calmezi cu greu. Te plimbi pe străzile din orașul tău ce-ți aduceau cândva liniște, iar parcul te purta pe cărări naturale în lumi cântate de păsări migratoare, te plimbi și înțelegi că nimic nu mai e la fel. Cum îl știai și te-ai obișnuit tu că este. Îți dai seama că e o lume mai tristă, mai pustie, care parcă nu-ți mai dă energia de care aveai nevoie pentru a face ceva, orice.
Acțiuni în buclă, ca-n teatrul absurd. Am înțeles cam cât de tragic e acest stil de viață și fără sens. Atunci îmi aduc aminte, căci am prea mult timp, când nu fac nimic. Mă îngrop în ce nu vreau să devin. Și nu sunt singura. Un dicteu al minții îmi spune atunci că ar trebui „să-mi ridic moralul”, să ies din furtună. Iar un memento venit de nicăieri mă îndrumă spre un nume tot din neant: Roberto Benigni.
Da, îmi aduc aminte. Acest actor, comedian, scenarist, director, om m-a învățat pe mine acum ceva vreme cum stăm noi pe lumea asta cu timpul, cu fericirea, cu iubirea. Nimic nou sub soare, dar ceva cu totul motivațional pentru momente când uităm că ele mai există. Mi-am adus aminte și de el și ce zâmbet mare aveam când doar îl vedeam pe ecran, mă întrebam dacă el obosește vreodată, fiind mereu plin de energie, dar și pasiune în tot ceea ce face.
Am început să mă gândesc și la celebrul său film „Viața e frumoasă”, pentru care a și obținut un Premiul Oscar pentru Cel Mai Bun Actor în rol principal, pentru un film străin, în anul 1998. Entuziasmul, sinceritatea și zvâcul cu care acceptă premiul sunt o imagine clară a filosofiei sale despre viață, pe care am revăzut-o recent și care „mi-a dat” ceva ce aveam nevoie în momente în care uit să mai exist.
Nu ar avea sens să spun cât este de bun ca actor, să-l analizez ca pe un Arlechino al actoriei moderne italiene sau să vorbesc despre filmele sale și relația, aproape tipic italiană, cu frumoasa sa soție și parteneră, Nicoletta Brascchi. El este pur și simplu Roberto Benigni, portretul ideal al fericirii umane.
Aș vrea doar să „fur” puțin dintr-unul din multele sale recitaluri, discursul lui despre iubire și importanța de a te lăsa iubit, de a fi fericit, prin și pentru simplul fapt că exiști. Așa că-mi voi imagina un dialog cu el. Răspunsurile poate că sunt deja date, dar îmi voi imagina întrebările. Pentru că știu că avem foarte multe întrebări fără răspuns, deși toate-l au pe același…
Eu am să fiu copilul curios, iar el ar fi omul înțelept, și l-aș întreba cam așa: Ce ar trebui făcut când ne simțim singuri? Închiși, precum o scoică în propria noastră cochilie?
Cred că trebuie să ne iubim pe noi înșine, pentru că devenim ceea ce iubim. Există pe lume o lege care spune: Iubiți-vă! Avem datoria de a iubi, dar fiecare dintre noi are și dreptul să fie iubit…
La care aș adăuga: De ce să fie asta o lege, o datorie pentru noi: să iubim, să fim iubiți?
Iubiți-vă, spun, pentru că trece timpul, iar problema fundamentală a umanității, de mii de ani a rămas aceeași. Iar a ne iubi este problema care abia acum a devenit mai urgentă, mult mai urgentă. Și când astăzi auzim în cor că trebuie să ne iubim unii pe alții (în acest prezent, prin a ne respecta, respectiv, distanța pentru o perioadă, sper, cât mai scurtă), înțelegem că nu mai avem mult și că acum trebuie să ne grăbim. Să ne grăbim să iubim mereu, pentru că mereu iubim prea puțin sau prea târziu. Trebuie să iubim, pentru că la apusul vieții vom fi judecați după dragoste și pentru că nu există o emoție mai mare decât aceea când iubim. Este o emoție pentru o altă persoană…
Îl întrerup și zic: De ce un sentiment dedicat și unei alte persoane? Nu e de ajuns pentru sine?
Pentru că nu suntem suficienți pentru noi înșine și pentru că toate lucrurile, chiar și cele neînsuflețite (munții, mările, drumurile, cerul), toate aceste lucruri care în sine sunt goale, indiferente, brusc când ne uităm la ele sunt încărcate cu un suflet uman și ne fascinează, ne mișcă. Atunci conțin un presentiment de iubire, chiar și lucrurile neînsuflețite, deoarece toată tăblia întregii creații este iubire.”
Insist și mai întreb: Și totuși, care este motivul adevărat pentru care să facem toate aceste lucruri?
Pentru că iubirea se potrivește cu sensul tuturor lucrurilor, și anume: cu Fericirea. Fericirea pe care o căutam în fiecare zi. Căutați fericirea chiar în momentul acesta, ea este acolo, în voi. Am primit-o cu toții ca un cadou, încă de când eram mici, pe care l-am ascuns, așa cum câinii își ascund propriile oase și uită apoi de ele. Dar ea este acolo, în noi. Uitați-vă în toate compartimentele sufletului vostru. Trebuie să ne gândim mereu la fericire, chiar dacă ea uneori uită de noi; noi nu trebuie să o uităm niciodată, până în ultima zi a vieții noastre.
Cu frică adaug: Dar dacă nu vrem să ne gândim la ultima zi a vieții noastre?
Nu trebuie să ne temem de moarte, fiindcă e mai riscant să te naști, decât să mori. E doar viața din care înțelegem nimic. E de înțeles doar că există un mare mister… Dacă am fi înțeles ce-i cu ea am fi terminat-o de foarte mult timp. Dintr-un moment în altul s-ar putea întâmpla ceva și astfel, fiecăruia din noi nu-i rămâne decât un singur lucru de făcut: să se închine.
L-aș întrerupe aici, ca un copil ce stă în brațele bunicul său înțelept și l-aș întreba, ca până acum: Să ne închinăm? La cine?
Doar adu-ți aminte să faci un gest din când în când către lume și să îngenunchezi în fața existenței, cum a făcut un mare poet care se chema Whitman.
Iar la întrebarea „Ce e bun în toate astea?”, răspunsul nu-l dă bunicul meu înțelept, ci poetul Walt Whitman: „Răspunsul este: că ești aici, că există viață, că ești viu./ Că spectacolul puternic continuă/ și poți contribui cu propriul tău vers.”
Tot ne spunem că va fi bine. Mă gândesc că este deja bine atâta timp cât existăm. E rău ce se întâmplă în lume, o știu, o știm prea bine. Dar poate e și mai rău să trăim zile în nefericire. Cred că e mai important ca oricând să iubim sincer și neîntrerupt, fără orgoliu, egoism. Măsoară distanța, dar nu-ți pierde dragostea, aș mai spune eu…
