A vorbi despre intimitate e în sine un act indecent, cum și termenul, de asemenea, își revendică o nuanță perversă de a nu putea oferi chiar totul. E unul dintre cuvintele care te fură, care se furișează, care, deși produs de minte, i se sustrage acesteia printr-un salt perfect rațional și arcuit. Uneori, gândurile noastre au nevoie să fie apărate, iar cea mai bună formă de a ascunde furia lor, meschinăria, ura sau răutatea e tăcerea. A-ți face auzite gândurile cele mai intime e un act de curaj, o demascare asumată, o expunere în toată vulnerabilitatea și, probabil de aceea, de cele mai multe ori, ele rămân tăcute și ascunse. Dar oare cum ar arăta o lume în care n-am avea conștiința gândului, proprietatea reală a cuvântului, a tăișului și am gândi dintr-odată cu voce tare?
O astfel de realitate este pusă sub lupă în spectacolul „Pool (No Water)” la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, un proiect gândit de Radu Nica, Andu Dumitrescu și Vlaicu Golcea, după textul tonic, de o durere impecabilă a lui Mark Ravenhill. Această instalație video a fost produsă, așa cum se anunță încă de la început, în perioada de izolare, fără ca artiștii să se vadă nici măcar o dată. Sigur că nu putem vorbi despre un spectacol de teatru, mijloacele de realizare nu au permis asta, însă acest hibrid care nu se numește teatru reușește ceva important și uimitor, anume să spună o poveste articulată, să demaște niște caractere, să reflecte o societate din toate unghiurile, atât fața ei exterioară, cât și multiplele ei fețe interioare sau interiorizate. „Pool (No Water)” prezintă o singură poveste spusă de 5 personaje, 5 artiști mediocri, care își asumă identitatea în fața unui dezastru care scoate la suprafață ce au ei mai putred.
Prietena lor, o artistă recunoscută, apreciată, îi invită în vila ei de lux după ce își ia o piscină. În noaptea revederii, după câteva salturi între droguri și băutură, Ea, gazda, dementa și obraznica GRUPULUI, se aruncă în piscină fără să fi văzut înainte că e golită de apă. Cei 5 prieteni, terifiați de trupul ei contorsionat, extaziați, răzbunați, vinovați, entuziasmați, povestesc din 5 case diferite cum s-au raportat la această nouă realitate care i-a încântat, care i-a excitat, care i-a plesnit peste ochi prin grotescul unui accident de care, în sfârșit, au putut să se bucure, pe care au putut să-l consume visceral, cu toată meschinăria și răutatea omului mediocru, care se simte învingător odată cu nenorocirea celuilalt.
În „Pool (No Water)”, Radu Nica semnează încă de la început o convenție cu spectatorii (sau telespectatorii?): dacă am rezistat cât a fumat el o țigară, dacă încă mai suntem aici înseamnă că ne vor interesa și următoarele două ore în care vom vedea un spectacol care documentează nu doar mintea umană în fața unor evenimente oarecare, ci mintea artistului în special, dincolo de egoismul, răutatea, insuccesul sau distrugerea lui umană. „Pool (No Water)” e un spectacol în care asistăm la prăbușirea umană, în domino, a 5 oameni care își recunosc și vina, și trădarea, care alcătuiesc împreună, din spații diferite, o hartă a emoțiilor pe care nu ni le putem recunoaște, nu cu glas tare, fiindcă astfel, cu sinceritate, imaginea noastră socială ar avea de suferit. Aici, însoțiți de muzică și imagini, luăm parte la viața interioară, ascunsă, a gândurilor nerostite, asistăm cu lăcomie la realitatea lor crudă, neiertătoare, nefiltrată social, o imagine obscenă și scandaloasă și atrăgătoare totodată a minții umane, cu toate derapajele ei. Fiecare personaj apare în intimitatea casei lui și, astfel, aici, poate rosti cu voce tare ceea ce gândește, e într-un cadru sigur și, prin absurd, și intimitatea gândurilor lui e protejată.
Așa că personajele (András Buzási, Andrea Kali, Csaba Marosán, Kinga Ötvös, Csilla Varga) nu epatează, nu se precipită, nu încearcă să impresioneze, să rostească în pompă, să apeleze la trucurile de scenă, ci vorbesc limpede, câteodată cu vinovăție, alteori cu răutate despre cum au găsit frumusețea în trupul mutilat al mult urâtei lor prietene, cea bună, cea bogată, cea nedreaptă, cea absentă, pe care îl fotografiază în săptămânile de comă, sperând ca astfel să atingă succesul, sperând ca ea să moară, să rămână ei cei puternici cu o ultimă expoziție a unui trup prăbușit, învinețit, dar atrăgător și irezistibil în toată durerea care l-a mâncat. Uneori cântă, alteori mănâncă, se machiază, fumează, se masturbează, se spală pe dinți și, în tot acest timp, lasă vina să circule dintr-o casă în alta, să-i unească, să-i însuflețească prin chipul ei urât și meschin (plăcerea cu care descriu trupul contorsionat e însoțită de imaginea unui pește căruia cineva îi scoate fiecare os cu penseta). Și, deși rostesc vina, niciunul nu și-o asumă în totalitate: nu-și aduc aminte cine a venit cu aparatul de fotografiat la spital, nu-și aduc aminte cine a fost primul care i-a arătat pozele, nu-și aduc aminte cine a fost primul care a dat foc expoziției ulterioare.
Ceea ce se distinge cu măreție în acest spectacol e plăcerea bolnavă de a vedea în moartea celuilalt o ușurare, un câștig profesional, un triumf în lupta pentru succes, după cum societatea ne-a împărțit în buni și răi, în profesioniști și diletanți, în bogați și săraci. Iar vindecarea Ei înseamnă prăbușirea celorlalți și tocmai de aceea „Pool (No Water)” e un spectacol care revendică și chipul urât al adevărului interior, care zace mizerabil în mintea umană și pe care, cu ajutorul rațiunii, al pretenției adecvării, îl ascundem în spatele măștilor, al intențiilor bune, al minciunilor potrivite și scuzabile.
„Pool (No Water)” nu este un spectacol de teatru și nici nu trebuie să avem o astfel de așteptare. Aici, Andu Dumitrescu distorsionează realitatea primă a personajelor care se filmează singure, în casa lor, prin imagini psihedelice, contorsionate, în culori stridente și violente, care oglindesc mai degrabă realitatea de dincolo de aparență, cea interioară, cu semnalele ei luminoase, cu strâmbăturile și inconstanțele ei. De asemenea, Vlaicu Golcea însoțește atent călătoria prăbușirii printr-o muzică ce crește tensiunea sau o modifică în funcție de mărturisirea fiecăruia, ținând ritmul confesiunilor monstruoase sau înduioșătoare, după caz. Radu Nica ne lasă sentimentul pe cât de flatant, pe atât de obscen că ne aflăm în mintea unor oameni vinovați de egoismul și ura lor, pe care le conștientizează acut, cu lăcomie, când își dau seama că nu mai au nimic de pierdut, nimic de câștigat. El e cel care asamblează piesele unui puzzle pe viu, ducându-ne dincolo de imginea socială a fiecăruia, aprinzând astfel lumina în gândurile unor oameni care invariabil au fost modelați de premisele unei societăți care pune un preț enorm pe succesul la care râvnesc cu violență. Poate nu e un spectacol de teatru, dar e în mod cert imaginea vie a unei realități interioare, ai cărei martori și complici suntem fie că vrem, fie că nu.
Extazul creării și al distrugerii, poate că asta e pedeapsa rațiunii.
Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 2020
„Pool (No Water)” de Mark Ravenhill
Un proiect de: Radu Nica, Andu Dumitrescu și Vlaicu Golcea
Cu: András Buzási, Andrea Kali, Csaba Marosán, Kinga Ötvös, Csilla Varga
