La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.
1 Decembrie 2020. Pandemie. Un moment ciudat, parcă interminabil. Frici interminabile, angoase interminabile. Căutarea interminabilă a resurselor de supraviețuire, dincolo de știri interminabile, care insistă că e bine să stăm acasă, oriunde ar fi acasă.
Pentru mine, acasă e la București, unde TVR1 ne oferă un documentar plin de însuflețire despre ie. Doar e 1 Decembrie, cum spuneam. Câtă patimă pusă în frumoasa poveste a acestui obiect vestimentar! Câtă convingere! „Niciodată în ultimele decenii n-am întâmpinat 1 Decembrie cu atâta îngrijorare şi strângere de inimă”, spune președintele Klaus Iohannis.
Un fel de infirmare vine indirect dintr-o carte pe care am lăsat-o, ca pe un semn de întrebare, pentru sfârșitul anului. Nu o mostră de memorialistică idealizantă despre „Bucureștiul de altădată”, nici un reportaj incisiv, ci un jurnal de călătorie scris „la cald”, care ocolește capcanele livrescului. „Prin România. Carnete de drum” de Mirel Bănică, volum apărut la Editura Polirom în 2020, la un an după călătoria autorului prin patria natală, prin orașele ei neturistice, prin anonimatul ei meritat sau nemeritat, se așază ca un semn de întrebare după ce termini de citit, după ce participi la această experiență atât de personală a unui antropolog ca vrea să-și redescopere țara, să se întoarcă, să facă un gest necesar, care are ceva dintr-o împăcare dorită la vârsta mai înțelegătoare a maturității. O Românie ca un semn de întrebare – venit din îngrijorare, din strângere de inimă, din frustrare, din dezamăgire, toate străbătute de o dragoste care nu e însă oarbă, dar nici minuni nu face.
Venită la câțiva ani după remarcabilul studiu „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, noua carte a antropologului Mirel Bănică e și pentru patrioți, și pentru hateri. Urmare a unei plimbări necesare, binevenite printr-o țară aflată într-o îndelungă tranziție postcomunistă, însemnările care alcătuiesc această lucrare nouă au avantajul de a fi ceea ce sunt, fără deghizări. Observația, vechea, străvechea metodă la care recurge autorul cuprinde mult, sugerează și mai mult și deschide căi pentru din ce în ce mai mult. Iată-ne însoțindu-l când la mare, când la munte pe călătorul care nu se dedă exceselor, speculațiilor, lirismului sau meditației grave, preferând să consemnze, să descrie cât mai cuprinzător, să comenteze în general sobru. Iată-l pornind în mașina personală, cu un pepene a cărui imagine ne urmărește și pe noi, cititorii, în iulie 2019, să cutreie țara aceasta care se târăște ca un melc, ca o viețuitoare nehotărâtă. Iată-l îndreptându-se spre Amara la volanul unei mașini oarecare, pentru a-și încheia cartea cu observațiile de la Casa Memorială „Vasile Alecsandri” din Mircești. 45 de zile în vara anului 2019, în care descoperă o țară spre a o expune neștiințific într-o carte care „ia pulsul” unei identități într-un anumit moment – în piețe și muzee, de care e fascinat, în hoteluri și parcuri. Ce s-a ales de orașele mici din România? Ce (mai) poți face la Călărași, Slobozia sau Focșani, să zicem? Ce poți mânca bun sau măcar decent? Cum sunt oamenii? Unde mai găsești meșteșugari adevărați? Ce înseamnă, pe teren, diversitate? Dar cultura? De ce este oferta turistică precară? De unde dominația kitschului? Sunt câteva dintre întrebările ce revin și necesită nuanțe. Lor li se adaugă multe altele, în cele câteva sute de pagini în care Mirel Bănică radiografiază un teritoriu și îl expune, cu toate ciudățeniile lui, care spun ceva despre un popor și despre o stare. Nu putem să nu amintim aici câteva „necunoscute” remarcate de o mulțime de călători, constante și definitorii:
1.Greutatea, dacă nu imposibilitatea, de a lua o masă normală într-un oraș mic, neturistic. Ea te așteaptă la tot pasul, la munte și la mare, atunci când călătorești prin România. „La Slobozia mă voi lovi pentru prima oară”, scrie Mirel Bănică chiar în primele pagini, „de una dintre principalele dificultăți ale acestui voiaj: în orașele mici și foarte mici este dificil să găsești un loc în care să mănânci onorabil ca simplu turist sau trecător”.
2.Atracția exercitată de magazinele second-hand. Vizitând sudul cel monoton, nedezvoltat și obosit, în care nici nu se întrezăresc zorii schimbării, autorul conchide: „De fapt, toată România, cu foarte rare excepții, are un aer nedefinit de uzură morală, oboseală, un aer de second-hand. O istorie a apariției și dezvoltării magazinelor de tip second-hand în România: iată unul dintre studiile-cheie pentru înțelegerea țării noastre după 1990”.
3.Haosul unui litoral care vrea să fie „pentru toată lumea”, un litoral părăsit, unde noțiunea de „plajă privată” nu duce nicăieri. „Litoralul românesc păstrează în continuare un aer democratic, de distracție pentru toată lumea, pe care nu l-am întâlnit în alte părți ale lumii cu care să fac o comparația (Franța și Canada)”, notează autorul. Acestuia i se alătură, desigur, ceea ce am putea numit plăcerea de a sta înghesuit la malul mării.
4.Kitsch-ul nestăvilit într-o țară ieșită din bezna totalitară, care încă nu vede limpede. De exemplu, pe urmele lui Constantin Brâncuși, la Hobița, unde nici urmă de case țărănești de altădată. „Oriunde te-ai uita, doar case tip vagon, din anii 1970-1980, de țărani navetiști la oraș – ziua muncitori, seara agricultori. Sau locuințe ridicate după 1990: acoperiș de tablă colorată, țipătoare, uși și ferestre disproporționate, termopane, balcoane și uși inutile, grotești”, citim.
5.Dragul de aparențe, sesizabil în diferite procese de diferențiere. Bunăoară, cazul Sibiului, notează autorul, ar fi un bun punct de plecare pentru o discuție. „Ce e cu adevărat vizibil și foarte clar e procesul de diferențiere care s-a produs între Sibiul de Sus și Sibiul de Jos, la propriu și la figurat. Centrul istoric, vechi, îngrijit, «european», pe placul turiștilor, dar și al mediului politic și economic, în general, ca instrument de marketing economic și cultural. Dincolo de fortificații, te izbește realitatea crudă a tuturor orașelor românești: clădiri abandonate, mutilate, cartiere muncitorești, entropia sorții, postcomunism arhitectonic etc.”
De la Amara la Mircești, de la Dobrogea iubită, cu soarele ei, la nordul cu luminile lui, România vizitată de Mirel Bănică are ceva dintr-o ființă bolnavă, care are nevoie de îngrijiri speciale. Ținut al contrastelor, ținut al „întâzierilor”, țară a oamenilor care visează să plece undeva unde își închipuie că viața e mai bună, România vizitată în 2019 de antropologul care își amintește cu plăcere și nostalgie Dobrogea copilăriei se etalează în detalii în acest necesar jurnal de călătorie. Entitate care se redefinește, țara călătorului care a publicat „Prin România. Carnete de drum”, cu ilustrații de Dan Perjovschi, invită la reflecție și reevaluare. Iar pe iubitorii de călătorii consemnați la domiciliu în pandemie îi invită în primul rând să pornească la drum atunci când restricțiile de natură sanitară vor înceta. România ca un semn de întrebare poate oferi, printre nenumăratele motive de frustrare și furie, și câteva motive de bucurie.
