„Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte” într-un proiect scris și regizat de Radu Afrim în colaborare cu Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”. Această montare pornește de la experiența de viață a dramaturgului și regizorului, o „Amintiri din copilărie” pătată de comunismul din tencuiala primului bloc din oraș. Anii ’70 sunt redați, astfel, cu parfumul entuziasmului copilăresc la vederea casetofonului pe care nu toată lumea și-l permitea, cu chiștoace de țigări Carpați fără filtru fumate pe ascuns și cu uniforme Pepite, însoțite de cozi strânse în pampoane.

Acest spectacol al melancoliei, însă nicidecum unul „retro”, prăfuit, reușește să evite în totalitate forma explicativă, puțin didactică pe care o împrumută adesea majoritatea punerilor în scenă care amintesc de ceea ce s-a întâmplat înainte de 1989. În acest caz, efectul dramatic reiese tocmai din refuzul de a pune accent pe vremurile gri, în schimb colorând fiecare spațiu liber dintre betoane. Cu o veselie ascuțită ca un strigăt de ajutor, „Pasărea retro” nu își plânge de milă, nu se chircește în garsoniera în care locuiesc cinci fiice și o mamă, înghesuite, ci iese în fața blocului cu mingea și rochia curcubeu, amintind constant felurile în care acești oameni încercau să-și pigmenteze existența. Fără a nega tragismul timpului, spectacolul lasă nespuse lipsurile și greutățile, accentuându-le numai prin valoarea pe care o dă momentelor fericite: un tort de ziua unui copil din bloc, pianina vecinei de la etajul doi, un bebeluș de jucărie fără păr, „că e mai ieftin”.

Umorului grotesc afrimian i se alătură puțină candoare umană, care încălzește textul și care îi dă, de fapt, valoare. Recunoaștem capul de șobolan emblematic care face deratizare în bloc, însă nici el și nici lascivitatea specifică nu mai sunt atât de crude, atât de metalice. De această dată, bărbatul care face plajă în chiloți pe balcon sau tânărul care se masturbează în camera lui cu postere pe ușă și o revistă porno căpătată sunt parte din peisajul vremii, nu o încercare fără fond de a aduce spectacolului ceva kinky cu orice preț. Elementele sunt aceleași, însă sunt susținute și justificate de context și de actorii care nu apasă pedala derizoriului și nu alterează sensurile.

@Rab Zoltan

Atmosfera, un melanj între începuturile erei disco și disperarea încă nearticulată din comunism, este echilibrul care aduce măsură regizorului care, din îndrăzneală, surescitare și exces de zel, nu reușește întotdeauna să o păstreze. Însă ancorându-se în palpabil, creând cu fundamentul propriei copilării, reușește să aducă o miză reală spectacolului, fără a milita doar de dragul de a milita. Adesea, spectacolele sociale marca Radu Afrim își pierd din vedere mesajul sau rămân numai „piele și mesaj”, fără vreo încărcătură valoroasă adiacentă, dar „Pasărea retro” dovedește ce se poate întâmpla atunci când creativitatea acestuia se întâlnește cu un subiect care chiar să îl coste.

Cu autenticitate, „blocul nostru” devine o comunitate reală, unită, implicată activ în viața celorlalți. Ferestrele decupate în bloc servesc drept punte între zecile de apartamente suprapuse și lipite, în care astăzi trăim izolat de vecinii noștri. Atunci era diferit, iar în spectacolul „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, lucrurile arată întocmai ca atunci. „It takes a village to raise a child” devine deviza blocului și, din curiozitatea „țățească” pe care încă o păstrează bunicii noștri, și din lipsa de ocupație clasică în acea perioadă, dar și din sentimentul sincer de apartenență: o singură clădire în care își duc traiul mai multe familii mixte, puțin găurite. Fiecare își aduce propriul scaun, de acasă, la masa mare organizată de ziua mezinului blocului, Robi. O vecină exclamă, fără invidie, că „e minunat ca din blocul nostru să iasă o scriitoare” când o puștoaică, Mioara, își scrie compunerea pentru școală, pe asfalt, în fața clădirii.

Astfel, blocul servește și drept paravan pentru o serie de proiecții inedite, care nuanțează schimbările prin care locatarii acestuia trec: din celule, ferestrele apartamentelor se transformă în timbre colecționate în clasoare, în găuri din care curge sânge, în valuri ale mării, la care visează tânăra Laura, în cenușă, atunci când blocul arde și, la final, rămâne doar o schiță de proiect a trecutului. Montarea este, astfel, îmbrăcată într-un video-mapping spectaculos, fără a fi kitschos până la proiecția cu focul în formă de pasăre phoenix, care „dă prea mult”, fără pic de subtilitate.

Actorii reușesc să se distingă din această frenezie regizorală și scenografică, cu partituri negreșit puternice. Atuul spectacolului este că nu există roluri de umplutură, valorificând o serie spumoasă, palpabilă de arhetipuri de vecini de bloc. Astfel, și bătrâna cicălitoare și mămoasă, interpretată comic, dar loial de Csaba László, și femeia de casă în furou care vrea să se mai simtă sexy și insistă că seamănă cu Sue Ellen din Dallas (Katalin Berekméri) și adolescenta stângace cu oracol (Boglárka Katalin Simon) sunt toate prezențe pe cât de recognoscibile, pe atât de particularizate și complexe.

Aurora, interpretată de Erzsébet B. Fülöp, este deopotrivă o figură mămoasă, grăbită, dar grijulie și o femeie în prag de disperare, care visează să zboare păsărește către etajul patruzeci și cinci al clădirii, pentru a lua ceaiul încă o dată cu soțul ei mort. Erzsébet B. Fülöp își păstrează cumpătul, mereu dublat de starea de deprimare, cu tact și versatilitate. Monologul acesteia, în care își confesează durerea în fața publicului, tânjind după eliberarea dintr-o existență sufocantă, are o putere cu atât mai mare cu cât aceasta este, în restul spectacolului, figura zâmbitoare și blândă cu toți copiii blocului.

Totodată, tanti Mureșan (Ágnes Lőrincz) reușește, chiar și prin statutul de personaj secundar, să dea nuanțe cu totul noi întregului colectiv. Rolul emoționant al femeii părăsite de soț, al femeii care a trecut printr-un avort în perioada comunistă, al femeii căreia i-au mai rămas numai banca din fața blocului și pachetul de Carpați fără filtru, pentru care trimitea toți copiii la magazin, este susținut deopotrivă cu forță și suferință comică de actriță, devenind unul dintre atuurile principale ale montării.

@Rab Zoltan

Dorottya Nagy, în interpretarea Doinei, mamă a patru fete, este izbitoare prin speranța naivă că viața va arăta diferit dacă îi apretează Dacianei cămașa atât de atent, încât tovarășa Elena Ceaușescu se va emoționa de gingășia ei. Iluzia că empatia Ceaușeștilor le va salva pe ea, pe fiicele ei și pe mama sa, a cărei casă urmează să fie demolată, crește vizibil în ochii femeii apăsate de atâtea griji.

Partitura lui Noémi Kádár, Laura, este unul dintre punctele centrale ale spectacolului. Fata adorată de micul Robika, înaltă, grațioasă și blondă, soră mai mare a trei școlărițe este redată pe scenă cu o naturalețe și o lejeritate fermecătoare, care nu pierd din vedere vârsta adolescenței. Sensibilitatea vârstei de șaisprezece ani, dar și ștrengăria caracteristică constituie o Laura reală, înduioșătoare, pe care și spectatorii încep să o iubească, la fel cum o iubește și un copil. În jurul Laurei, această tragedie de ghetou, care este, de fapt, doar viața acestor oameni, dobândește o dimensiune dureroasă de-a dreptul și atât de neașteptată.

Acest spectacol, scos dintr-un ierbar, dintre panseluțe și frunze de nuc, păstrează melancolia unei melodii uitate, auzită după o noapte de beție din vin de țară. Ne arată „voyeurește” viețile locatarilor blocului, fără perdea – pentru că totul se aude prin pereții subțiri ai construcției. Și totul este seducător, și trist, și adevărat, și pierdut în acest univers lăsat de mult în urmă. Blocul lor a ars de mult și nu a mai rămas decât sângele curcanului imaginat de foame, al lui tanti Bertha, iar Laura niciodată nu îi va scrie lui Caius acea scrisoare, peste douăzeci de ani, pentru a-l întreba cum se numea cântecul la chitară.

Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”

„Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”

Regia: Radu Afrim

Scenografia: Irina Moscu

Coregrafia: Ervin Ruszuly

Light-design: Attila Aszalos

Video mapping: Andrei Cozlac

Sound-design: Radu Afrim, Álmos Gáspár, Petra Noémi Pál

Distribuția:

Robika, Tanti Paraschiva: Csaba László

Robika: Örs Takács

Tanti Aurora: Erzsébet B. Fülöp

Tanti Mureșan: Ágnes Lőrincz

Marta: Boglárka Katalin Simon

Laura: Noémi Kádár

Rózsika: Gecse Ramóna

Jóska Zágoni: Szabolcs Csíki

Sandokan: Balázs Varga

Sergiu: Barna Bokor

Teréz Zágoni: Katalin Berekméri

Viorica: Bea Fülöp

Olimpia: Bora Kiss

Pompilia: Andrea Varga

Zágoni: Miklós Levente Ördög

Lajos: Gábor Tollas

Margit: Ildikó P. Béres

Tanti Bertha: Annamária Biluska

Tanti Doina: Dorottya Nagy

Tanti Pop: Orsolya Moldován

Septimiu: László Zsolt Bartha

Béla: Gábor Huszár

Locatar: Ervin Ruszuly

Ottó: Péter Kiss

Anna: Anna Kiss

Mioara: Borbála Sebesi

Caius: Mátyás Áron Pál

Eugenia: Sarolta Sebesi

Daciana: Virág Hunyadi

Nene Mureșan: László Szakács