La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…

Pe 9 ianuarie 1908, cu o impresie destul de neclară, Simone de Beauvoir a deschis ochii, a pipăit lumea, a negat-o, apoi a încercat să și-o apropie din nou, refuzând astfel să rămână un simplu om al timpului său. Micuța Simone, pentru care lumea, la început, nu părea decât un amestec de ceva roșu, ceva negru și ceva cald, așa cum vedea ea apartamentul familiei din bulevardul Raspail, se temea cu fiecare zi care trecea că nu va mai putea sta pe genunchii mamei ei, că se va transforma într-o ființă care spune „eu fără a mai fi eu.” Așadar, fără să se amestece cu restul oamenilor obișnuiți, alege un drum doar al ei, care se înfundă într-o singurătate intimă, atât de previzibilă.

Într-o epocă strânsă în corsetul tradiției, Simone de Beauvoir se naște o modernă. Mai târziu, ea exclude rutinele, exclude convențiile și dezvoltă o repulsie față de instituțiile burgheze. Însă asta nu e doar o formă de rebeliune, ci, din contră, ceva mult mai profund de atât, căci, odată ce vocația intelectuală devine mai clară, ea își îndreaptă atenția asupra omului, atât de trădat de propriile nevoi și interese. Alături de Jean-Paul Sartre, pe care îl iubea încă de când studia filosofia, un liber-cugetător radical, care nu se amesteca cu nimeni, Simone pune bazele unui proiect existențialist, în care omul nu mai este un simplu spectator, ci însuși personajul cu decizie totală asupra propriei vieți.

Dar cine a fost Simone de Beauvoir înainte de a deveni Simone de Beauvoir? Înainte de a scrie „L’invitée” și de a fi refuzată de mai multe edituri, pe când avea doar 27 de ani? Înainte de a publica, la 41 de ani, „Al doilea sex”, un proiect existențialist (etic, filosofic, literar), în care își expune principiile asupra contingenței și libertății femeilor? Înainte de a câștiga, la 46 de ani, premiul Goncourt pentru romanul „Les Mandarins”, totuși neprezentându-se la restaurantul Drouant să-l ridice? Înainte de a redacta, la 65 de ani, Manifestul celor 343, în care tot atâtea femei afirmă că au făcut avort, manifest ce va duce mai târziu, în 1976, la adoptarea Legii Veil, care legalizează avortul? Înainte de a deveni, la 66 de ani, președinta Ligii pentru apărarea drepturilor femeilor? Cine a fost fetița cuminte, care l-a refuzat pe Dumnezeu încă de când avea doar 14 ani?

Simone simte nevoia acută de a fi plăcută, de a fi admirată. Simone preia niște idei fixe, pe care și le însușește complet. Simone așteaptă întotdeauna ceva de la viață. Simone este mereu grăbită, ca și cum timpul ar fi pe ducă. Simone disprețuiește o atitudine călduță. Simone merge până la capăt, pentru că totul trebuie să fie justificat printr-un soi de necesitate. Însă, în ciuda atâtor ambiții, Simone cunoaște și gustul amar al suferinței, căci fetița caraghioasă, la început adorată de toată familia pentru mândria nonșalantă de care doar un copil de 4 ani este capabil, devine adolescenta neînțeleasă, radicală, ale cărei inteligență și intransigență o conduc spre singurătatea încăpățânată pe care, de multe ori, o confundă cu superioritatea.

Simone ajunge în mijlocul oamenilor, înconjurată de mii de femei, să lupte pentru drepturile lor, să strige în numele egalității, refuzând, încă de mică, ideea de căsătorie. I se pare o nedreptate ca un soț să-i răpească liberatatea de a vărsa câteva lacrimi noaptea, căci pentru ea plânsul era o formă de viață fără martori. I se pare o nedreptate ca un necunoscut să o ia de lângă părinții pe care i-a iubit timp de 20 de ani. Așa că, fugind de ideea de servitute și promiscuitate, Simone își îndreaptă întreaga dragoste spre tatăl ei, pe care îl vrea doar pentru ea. Atât timp cât se simte copilul adorat al bărbatului elegant, fermecător, al veșnicului nemulțumit de la marginea burgheziei, Simone este fericită, însă chiar și fericirea își are momentele ei de capriciu. Suferă când tatăl se înțelege bine cu mama sau cu sora ei, când își vorbesc, mai mereu, ca și cum mama ar fi prezentă. Posesivitatea exagerată și tendința spre absolutism o conduc pe Simone pe un drum pe care îl crede fără obstacole, fără rivali, adică spre credință și devotament.

Își dedică tot timpul iubindu-l și venerându-l pe Hristos, contemplându-i chipul blând și trist, citind scrieri în care El este înconjurat de o aură de mister absolut, fascinant. Un copil căruia i se iartă orice, Simone simte că Dumnezeu este mereu de partea ei, că în ochii Lui orice greșeală capătă sclipirea unei virtuți. Asta până când anumite lecturi îi sunt interzise, iar obrăzniciile, sancționate: „Îmi petrecusem ziua mâncând mere interzise și citind, într-o carte de Balzac – la rândul ei, interzisă mie –, strania idilă dintre un bărbat și o panteră. <<Toate acestea sunt păcate>>, mi-am spus. <<Nu mai cred în Dumnezeu>>. Era ceva evident: dacă aș fi crezut în El, n-aș fi acceptat, cu inima ușoară, să-L ofensez. Mă gândisem mereu că această lume nu valorează nimic în comparație cu eternitatea; dar valora atâta vreme cât iubeam această lume și, deodată, Dumnezeu a atârnat mai puțin în cumpănă: numele Lui era cel al unui miraj.” Așa că Simone, o ființă a extremelor, îi întoarce spatele lui Dumnezeu, dându-și seama, încă de pe atunci, că El nu e decât un fals alibi, că El nu e prezent când lumea ei se zdruncină, când conștientizează că există inconsistențe între ceea ce gândesc oamenii și ceea ce exprimă. Pentru ea, Dumnezeu rămâne un simplu creator de contradicții, un creator de care nu are nevoie.

Și se îndrăgostește de Jacques, vărul ei. Îl iubește atât de mult, încât speră ca într-o zi să se căsătorească. Apoi, fără a i se propune, respinge tranșant această idee, o dezgustă. La început simte pentru el o iubire politicoasă și cuminte, dulce și docilă, care mai târziu se transformă într-o furie nemărturisită, căci firea ei paradoxală o împinge, încă o dată, spre a-și refuza fericirea în favoarea suferinței: „Uneori Jacques însemna totul; alteori, nimic. Mă miram când simțeam un fel de ură împotriva lui. Mă îngheța ideea unei iubiri împărtășite. Când mi se estompa nevoia de el, mă simțeam sărăcită. Cu toate astea, scriam: am nevoie de el – dar nu să-l văd.” Pe zi ce trece, dragostea ei capătă noi inflexiuni, viața devine o moarte „repetată și incompletă”, iar existența ei se desfășoară în prezența marilor absenți, precum Kant, Bergson, Nietzsche sau Schopenhauer. De la această înălțime, Simone se uită în jos, însă nu-și găsește niciun loc printre cei mari.Nu găsește nimic de care să se agațe nici măcar în imaginația ei. Se simte gonită, neînțeleasă. O inadaptată care nu merită nici să fie iubită, nici să fie fericită. Așa că se cufundă în studiu, simțind că prin scrisul ei poate construi un sistem de gândire, o operă fundamentală și nemuritoare.

Și asta a făcut.

În „Memoriile unei fete cuminți” Simone de Beauvoir ne invită să luăm un loc pe „așternutul tare al gândurilor rele”, unde vehemența, excesele și îndoielile, cu tot egoismul vârstei, se îngroașă până devin palpabile, viscerale. Simone de Beauvoir, al cărei farmec rămâne agățat tocmai în intoleranța pe care o condamnă cu atâta ardoare, ne vorbește dintr-o închisoare fără gratii, în care fiecare cuvânt se transformă într-o armă tăioasă.