Tragedy on the stage is no longer enough for me, I shall bring it into my own life.

„Eu nu sunt născut decât de durerea mea” – afirma acest geniu pentru unii, nebun pentru alții, pe numele lui Antonin Artaud. Destinul său tragic l-a făcut să fie martirul „sinucis de societate”, așa cum îl numea chiar el pe Van Gogh într-unul dintre ultimele sale eseuri. A fost scriitor, poet, actor, regizor, teoretician, dar, mai presus de acestea, a fost un om care a încercat să evadeze din toate aceste definiții și căruia societatea în care trăia i s-a opus: împotrivire și represiune. Urmărit în permanență de propria nebunie și de practicile toxicomane, care i-au umbrit întreaga lume interioară, a fost anihilat de patimă, într-un azil de boli mintale, până în clipa în care, la doar 51 de ani, respirația i-a încetat.

Antonin Artaud în filmul Graziella de Marcel Vandal, 1926

Antonin Artaud s-a născut într-o zi de toamnă, pe 4 septembrie 1896. Un destin bizar, cu suișuri și coborâșuri i s-a dăruit în acea dimineață de vineri, când a venit pe lume, într-o familie cu origini grecești, în orașul Marsilia. Copilăria și adolescența i-au fost marcate de boală și suferință. La cinci ani a fost diagnosticat cu meningită, boală care n-avea niciun remediu în perioada respectivă. Mai târziu, i-au apărut primele simptome de somnambulism, apoi contracțiile faciale, bâlbâielile și tulburările psihice. Mare parte din copilărie, atunci când nu era internat la sanatoriu, și-a petrecut-o citind operele lui Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe și Arthur Rimbaud. A fost educat la Collège du Sacré-Coeur din Marsilia, iar la 14 ani a fondat o revistă literară, pe care a continuat-o timp de aproape patru ani.

La doar 19 ani a început tratamentul cu opiu și vizitele la azilele și casele de sănătate. Această stare psihică instabilă i-a întețit efervescența creatoare precoce: scria poezii, desena, regiza primele spectacole într-un mediu familial. La 25 de ani s-a mutat la Paris, începând anii de ucenicie teatrală – a intrat în trupa de teatru L’Atelier a lui Charles Dullin.

Tot aici a cunoscut-o pe viitoarea lui muză și parteneră – actrița Genica Athanasiou. Românca, pe numele ei adevărat Eugenia Tănase, a plecat din București în 1919, pentru a-și continua studiile în capitala franceză. Povestea lor de dragoste a fost extrem de tumultuoasă, Artaud fiind un îndrăgostit pasional, posesiv și care nu suporta să fie departe de ea nici măcar o zi. Atunci când nu erau împreună, îi trimitea Genicăi poezii și scrisori, care, editate în volumul „Lettres à Génica Athanasiou”, constituie una dintre cele mai frumoase corespondențe amoroase ale tuturor timpurilor. Scrisorile cuprind pătimaşe declaraţii de dragoste, asezonate cu ameninţări cu sinuciderea. După cinci ani de pasiune, cei doi s-au despărțit…

Genica Athanasiou, 1925, @Man Ray – Centre Pompidou

marseille, vers le 9 juillet 1923 

Chere femme,

Nous sommes aussi mal l’un que l’autre. J’ai cru vraiment mourir, ces jours -ci, au propre sens du mot. Imagine cela: un sentiment de d’engourdissement general et de faiblesse intense et qui serait en meme temps une douleur. Et que mes bras soient lourds comme du plomb, et mes jambes, que je ne sache plus ou mon corps.

La începutul anilor 1920, Artaud a jucat în spectacole regizate de către Dullin, Pitoeff și Komissarjevski. În același timp, a devenit serios interesat de mișcarea suprarealistă condusă de André Breton și, în 1923, a publicat un volum de versuri simboliste, puternic influențat de Mallarmé, Verlaine și Rimbaud. Doi ani mai târziu, la apogeul implicării sale în această mișcare, a publicat „Ombilicul limbilor”, o colecție de scrisori, poezii în proză și bucăți de dialog. Când diferențele politice au dus la încetarea activității sale în această direcție, a fondat Teatrul Alfred Jarry împreună cu Roger Vitrac și Robert Aron. Acest teatru a reprezentat un spațiu-sursă de inspirație pentru viitoarele sale lucrări. Aici și-a testat competențele regizorale și dramaturgice, punându-și ideile în practică prin montarea piesei lui Strindberg – „Visul”, dar și prin „Familia Cenci” – o tentativă a sa de realizare a unei noi dramaturgii. Spectacolul a fost măcelărit de critici și a fost oprit după numai câteva reprezentații, iar căderea lui, provocată și adâncită de faptul că lumea din jur era nepregătită să-l accepte, era inevitabilă…

Artaud credea că adevăratul scop al teatrului este să traducă viaţa sub aspectul ei universal. „Noi nu suntem liberi. Şi cerul poate încă să ne cadă deasupra capului. Şi teatrul este făcut să ne înveţe mai întâi aceasta.” Așa că își continuă lupta cu teatrul burghez francez. În 1932, a proiectat înființarea unui nou teatru, patronat de Nouvelle Revue Francaise; pe parcurs, acest „Theatre de la N.R.F” s-a transformat într-un nou proiect – „Teatrul Cruzimii”. Tot în această perioadă se cristalizează și eseurile și manifestele ce vor forma, ulterior, volumul „Teatrul și dublul său” (apărut în 1938).

La întoarcerea din Irlanda, în 1937, Artaud a fost pus în cămașă de forță. Autoritățile franceze l-au declarat nebun. Așa a început calvarul de nouă ani în ospicii și azile de nebuni. La începutul internărilor, Artaud nu reușea să scrie mai mult decât scurte scrisori, dar după ce s-a mutat la azilul Rodez, datorită terapiei cu electroșocuri, a început să scrie și să deseneze intens. Astfel că, în ultimii doi ani de viață, a creat o succesiune de 406 de caiete, cu pagini deteriorate de arsuri de țigară, care încorporează elemente de imagine și text.

În ianuarie 1948, Artaud a fost diagnosticat cu cancer. Se spune că ar fi murit din cauza unei doze letale de clorhidrat, deși nu se știe dacă era conștient de letalitatea acestuia. În ultima imagine, îl vedem înfrânt, cu visurile spulberate și cu trupul ruinat de boală. A murit singur, într-o clinică de psihiatrie…

Antonin Artaud, 1947 @Denise Colomb