Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi. Azi vă invităm în lumea lui Hamlet, într-unul dintre spectacolele de referință ale acestui început de secol.

„Hamlet”, la Teatrul Metropolis, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Un spectacol care, poate, când se va sfârși pandemia se va întoarce… Un spectacol imposibil de uitat. Unul dintre acele spectacole care-ți marchează viața.

N-am să vorbesc despre „Hamlet” la timpul trecut, pentru că sper că în curând, foarte curând, ne vom putea întoarce la teatru și vom putea intra din nou în acel univers extraordinar de la sala mică a Teatrului Metropolis. Am să mă întorc în timp…

Septembrie 2017. În sala mică a Teatrului Metropolis, se joacă cel mai tulburător „Hamlet” al ultimelor decenii și, probabil, unul dintre cele mai valoroase spectacole create în România în ultimii mulți ani. N-au fost, de altfel, în aceste decenii, de la Revoluție încoace, prea multe încercări de punere în scenă a acestui text al lui Shakespeare, deopotrivă fascinant și înspăimântător pentru cei mai mulți regizori și actori. Iar dintre cele care au fost puține au avut forța de a rămâne în istorie sau în amintire. Căci pentru spectacolul de teatru nicio istorie nu e mai valoroasă ca amintirea… Acel fior și acea emoție care îl fac să trăiască undeva acolo, în memoria colectivă și individuală, cu imagini la fel de puternice la ani întregi după ce s-a jucat ultima dată. Iar acest „Hamlet” de la Teatrul Metropolis are toate datele capodoperei – care atât de rar se naște pe scenă, printre sute de spectacole călduțe, pe care le uiți imediat a doua zi. Acest „Hamlet” este unul din spectacolele care te marchează o viață. Pentru că are forța catharsis-ului – un concept perimat și neglijat în lumea noastră obsedată de sincronizare și de un nou tip de agitprop. „Hamlet”, așa cum a fost pus în scenă de Victor Ioan Frunză, rămâne o montare care atinge acele zone periculoase de dincolo de conștient, activând energii pe care, așa cum spuneam, doar forța catharsis-ului le poate activa și-ți oferă o experiență unică.

În Sala Mică a Teatrului Metropolis, o sala mai degrabă improprie pentru desfășurarea de forțe din „Hamlet”, Victor Ioan Frunză, cel care în urmă cu câțiva ani monta uriașa „Furtuna” a lui Shakespeare într-un spațiu mic, la Centrul Bălcescu, redimensionând întreaga poveste ca să intre parcă într-o coajă de nucă, de data asta reușește cu totul altceva. Creează impresia că dilată spațiul la infinit, că sălița de 150 de locuri se transformă într-o sală uriașă, păstrând în același timp extraordinarul efect al apropierii de scenă. Creează impresia că suntem prinși într-o bulă, în care legile timpului și ale spațiului funcționează diferit și, deși scena în sine invită la minimalism, totul lasă senzația de grandios.

Spectacolul se deschide cu un mic extratext. Procesiunea înmormântării regelui Danemarcei. O procesiune sobră, întunecată, care înaintează în scenă pe muzica mortuară și tenebroasă a lui Tibor Cari, cu prințul Hamlet în frunte, purtând îndoliat portretul tatălui dispărut. Aceste prime minute din spectacol, fără cuvinte, te poartă prin gesturi bine țintite direct în inima poveștii. Acolo, în fața ta, toată istoria care va duce la povestea bine-cunoscută a lui Hamlet se scrie sub ochii tăi, ca un alt spectacol de teatru-în-teatru, corespondentul a ceea ce va fi „Cursa de șoareci”.

Victor Ioan Frunză mută povestea lui Shakespeare într-un „atemporal” an 1960, în Elsinore, în Danemarca. Și pe un mic ecran alb-negru, al unui televizor vechi, vechi, așezat frumos, în mijlocul scenei – altminteri, un seducător și adânc ca marea spațiu gol – se vor derula imagini de la această magnifică înmormântare, cu mulțimea care vine la catafalc, ca un reportaj transmis în timp real, din stradă, în timp ce, noi, spectatorii, avem acces la ceea ce se întâmplă cu personajele la nivel înalt, înăuntru, lângă sicriu. Două perspective interesante asupra aceleiași morți. Mulțimea și familia. Plan îndepărtat și plan apropiat. Și încet, încet, relațiile încep să se contureze, iar înmormântarea se transformă curând în… nuntă. Și muzica se schimbă, în spatele unei uși care se deschide din când în când, se cântă live și se dansează, e veselie și se simte atmosfera autentică de club de jazz. Adriana Grand îmbracă personajele în eleganța anilor ‘60, strecurând însă o nuanță atemporală în fiecare creație. Iar spațiul se va redefini doar prin panouri simple, care se acoperă uneori cu fotografii-portret uriașe sau care-și schimbă culoarea de la o scenă la alta, fiecare culoare ascunzând sau dezvăluind simboluri și echivalând stări de spirit, iar la final, cu portretele arse, supraexpuse, ale fiecăruia dintre personajele care pleacă în moarte și se întorc…

Această întoarcere și acest amestec al timpurilor este pariul lui Victor Ioan Frunză. Iar cheia o dă copilul care se strecoară din când în când prin scenă, se uită la televizor la desene animate și imaginea se blurează, copilul Hamlet, care e prins între lumi. Povestea se repetă iar și iar, la infinit, din vremea Danemarcei lui Shakespeare și până azi, vie, puternică și curge între aceste două puncte, amândouă marcând un sfârșit și un început – de la înmormântarea regelui Hamlet, la moartea care mătură scena în final.

În rolul prințului Hamlet, Victor Ioan Frunză îl distribuie pe Andrei Huțuleac. Și întreaga lui personalitate artistică își va pune puternic amprenta asupra acestui Hamlet – e tenebros, e misterios, e copilăros, e ironic, teribil de ironic, e fragil și puternic în același timp, e acid, e crud, e violent, e tandru și dornic de dragoste, e revoltat, e scârbit, e nebun și atât de lucid, e obraznic și e teribil de inteligent și teribil de zbuciumat și, mai presus de toate, e trist. O tristețe metafizică pe care o lasă ca pe o amprentă în aerul pe care-l respiră și-n fiecare replică, și-n fiecare gest. Energia lui umple scena și rămâne acolo aproape palpabilă și când a ieșit, iar acesta, aș spune, e marele pariu al lui Hamlet în orice montare.

Întâlnirea dintre Hamlet și stafia regelui, interpretat de Alexandru Pavel, cu o doză interesantă de mister, îl transformă total pe băiatul ușor răsfățat și trist venit de la Wittenberg, care dintr-odată își asumă o misiune. Iar masca nebuniei va fi din acel moment un amestec de violență, acid și umor. În negru din cap până-n picioare, Hamlet își va prinde de haine, cu ace mari de siguranță, într-un acces de furie, portretul tatălui decedat, decupat din hârtie. Acesta va fi costumul lui. Îmbrăcat în portretele tatălui, a cărui imagine îl domină și care i-a dominat copilăria, Hamlet va întoarce lumea pe dos.

Relația cu Ofelia este, poate, una dintre cele mai complexe din întregul spectacol, pentru că Nicoleta Hâncu o construiește pe această celebră „nimfă” într-o zonă de luciditate, ironie amară și (auto)cruzime, similară doar cu a lui Hamlet. Ofelia Nicoletei Hâncu este la fel de profundă ca prințul pe care-l iubește și-l urăște în aceeași măsură. Îi simte negurile și se avântă după el, pentru că nu poate altfel. Din fetița obligată de tată să-i aducă scrisorile, se transformă peste noapte în femeia rănită, atunci când Hamlet o respinge, simțind ochii care-i spionează din beznă, și saliva care curge dintre buzele lui pe ursulețul de pluș și pe scrisori, murdărind totul ireversibil, o maturizează într-o clipă. Iubirea nu mai e un joc frumos și, dintr-odată, în mijlocul scenei, e pierdută și singură. Acolo, printre urletele crude ale lui Hamlet, adresate zidurilor „Du-te la mănăstire!”, respinsă de brațele lui, după ce o clipă, o singură clipă a vrut s-o îmbrățișeze, dar a înțeles că i s-a întins o capcană, Ofelia îmbătrânește pe loc. Și percepe dimensiunile nebuniei lui. Cu inima frântă va fi și în scena „Cursei de șoareci”, când Hamlet o rănește cu cruzimea cu care numai un bărbat care iubește poate răni. Iar momentul nebuniei o va dezvălui pe Nicoleta Hâncu într-o explozie tulburătoare – feminitate și perversiune, înger și demon, forță teribilă și fragilitate extremă. Ofelia care lovește cu cruzime și vulgaritate două păpuși una de alta este Ofelia care a ajuns înaintea lui Hamlet la conștientizarea absurdului.

În rolul regelui Claudius, Victor Ioan Frunză l-a distribuit pe George Costin. Seducător, elegant, în costumul lui militar, cu decorațiile pe piept, Claudius, interpretat de el, este întruchiparea ispitei pentru orice femeie. Îi simți în zâmbetul ușor cinic și forța, și disprețul, îi simți sfidarea și misterele. E un bărbat puternic, un bărbat care poate conduce un regat. Așa cum îl construiește George Costin, Claudius e un straniu amestec de bine și rău, e vulcanic și viclean când e stârnit și merge până la porțile iadului, neștiind însă cum să-și îndoaie genunchii și să ceară iertare, în celebra scenă în care Hamlet refuză să-l omoare în timp ce se roagă…. Poate că cel mai bine vorbește despre el ultima scenă, cea a duelului, în care privește cu ochi goi cum regina – marea lui iubire? – bea otrava. N-are curajul s-o oprească. În ochii lui nu e nici disperare, nici suferință. E doar un licăr straniu de viclenie tristă… și spaima de a nu fi demascat.

Alături de el, Gertrude, interpretată de Andreea Grămoșteanu. Vulcanică și seducător-vulgară, regina Danemarcei în interpretarea ei este întâi de toate o femeie… O femeie slabă, adulterină, înclinată spre plăceri, prea puțin conștientă de marea tragedie care se joacă lângă ea, până la scena morții lui Polonius. Confortabil reinstalată în fotoliul de regină, cu al doilea soț, Gertrude preferă să uite prima parte a vieții și să o ia de la capăt, alegând să nu vadă crima de care-i vorbește fiul ei. Tulburarea o cuprinde de-abia în noaptea de după „Cursa de șoareci”, când Polonius moare în camera ei. Dar adevărul pare că-i rămâne inaccesibil până la final.

Unul dintre cele mai interesante personaje din spectacol, așa cum l-a gândit Victor Ioan Frunză, rămâne Polonius interpretat de Alin Florea. O construcție desăvârșită, în care se îmbină ironia și umorul – un umor delicios, care funcționează în multe scene ca o interesantă contrapondere la tragedia din jur și face ca un ochi să fie-n lacrimi și altul să râdă –, Polonius al lui Alin Florea este un personaj teribil de subtil. Funcționarul perfect, șiret atât cât trebuie, cu irizări de inteligență ascuțită și vicleană din Zaharia Trahanache, este construit exact pe acea muchie fină unde se întâlnesc servilismul stupid și istețimea descurcăreață. Iar întâlnirile sau, mai bine zis, ciocnirile lui cu Hamlet sunt de un haz spumos, pentru că se potențează excelent: aciditatea ironică a lui Hamlet e ascuțită la maxim de ezitările stângace ale lui Polonius, care nu știe nicio clipă dacă e ironizat sau nu.

Extraordinară rămâne scena „Cursei de șoareci” și întreaga întâlnire cu actorii. O superbă metaforă a teatrului actual, trupa de actori e, de fapt, foarte săracă. Sorin Miron este directorul trupei și-l construiește ca pe un personaj ezitant, ușor slugarnic, dispus cam la orice i se cere, talentat, dar cu măsură. La fel și soția lui interpretată de Corina Moise. Amândoi vor susține cu gesturi largi și exagerat teatrale și cu multă emfază scena pusă la cale de Hamlet, ca să-l prindă în capcană pe rege. Întreaga Curte e adunată în sală, pe peretele din spate, printre portrete în alb-negru cu familia regală, titlul piesei „Cursa de șoareci” pare scris cu sânge, iar regele și regina, îmbrăcați în alb și negru, privesc circumspecți la ce se întâmplă pe scenă, în timp ce Hamlet aruncă săgeți… Cu adevărat memorabil rămâne momentul sfaturilor către actori. Limpezi, atât de actuale, atât de vii, Hamlet le ține actorilor cea mai frumoasă lecție de teatru din toate timpurile. Și directorul trupei le „înghite” pe toate, puțin intimidat… dar fără să țină prea mult seama de ele în momentul spectacolului – condiția dintotdeauna a actorului…

O excelentă construcție reușesc, în Rosencrantz și Guildenstern, Carol Ionescu și Voicu Aaniței. Doi elevi de colegiu caraghioși, care se transformă sub ochii noștri în doi bufoni trădători, fiecare dintre ei surprinzând cu multă finețe, cu umor și în detaliu nuanțele trădării.

Poate cea mai puternică scenă din spectacol rămâne scena groparilor. Da, în sălița de la Teatrul Metropolis, Victor Ioan Frunză sapă morminte și pământul se împrăștie pe scenă. Adrian Nicolae, alături de Nicolae Parpală în rolul celor doi gropari, creează un moment de un teribil impact emoțional. Într-o lumină pământie, printre hohote de râs, doi oameni sapă o groapă. Umorul lor este molipsitor, iar Adrian Nicolae e întruparea cinismului. Toată filosofia lumii stă în hohotele lui de râs, și în cuvintele lui, și în indiferența cu care scoate craniile din pământ. Nimic forțat în această imagine teribilă a „existenței”, doar adevărul netrucat și condensat, ca o lecție usturătoare despre zădărnicia lumii. Întâlnirea cu Hamlet sosit acolo direct de pe mare se va transforma într-o superbă poveste despre suferință și sensul vieții. Cântecul lor la chitară, amar, tulburător premonitoriu și straniu în veselia lui, acolo, lângă mormântul săpat pentru Ofelia, e ca un cuțit înfipt în inimă. Și din acel moment simți că totul se precipită spre sfârșitul inevitabil.

Și urmează duelul, în toată forța lui imposibil de povestit, dată de actul autentic. Și precedat de extraordinarul moment în care Hamlet, îmbrăcat tot în alb, înainte să intre în „arenă” parcă îmbătrânește și el într-o clipă ca Ofelia odinioară și presimte sfârșitul, știind că „totul e să fii pregătit”. Dar ochii lui, respirația lui, ființa lui, nu-l arată ca fiind pregătit… Când vreodată suntem pregătiți pentru moarte?! Lupta e fascinantă și, deși cunoști finalul, e atât de vie, încât speri, speri, speri… că de data asta sfârșitul va fi altul. Dar nu e. Moartea se întinde ca o plagă și, din ultima replică, Hamlet lasă nespus cuvântul „tăcere”. „Restul e…” și tăcerea se insinuează singură în scenă. Și fiecare se ridică apoi, își desfășoară portretul ars, îl prinde pe peretele din spate și se așază în dreptul lui…

Teatrul Metropolis

„Hamlet” de W. Shakespeare

Versiunea scenică de Victor Ioan Frunză

În româneşte de Nina Cassian

Dramaturg: Adrian Nicolae

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

Decor și costume: Adriana Grand

Regia scenelor de luptă: George Costin

Conceptul și montajul video: Andrei Huțuleac

Muzică: Tibor Cari

Distribuție:

(în ordinea autorului)

Hamlet, prinţ al Danemarcei, nepot al lui Claudius: Andrei Huțuleac

Claudius, rege al Danemarcei: George Costin

Stafia defunctului rege. Tatăl lui Hamlet: Alexandru Pavel

Gertrude, regină, mama lui Hamlet, acum soţia lui Claudius: Andreea Grămoșteanu / Mirela Zeța

Polonius, consilier regal: Alin Florea

Laertes, fiul lui Polonius: Codrin Boldea

Ophelia, fiica lui Polonius: Nicoleta Hâncu

Horațio, prieten şi confident al lui Hamlet: Andrei Redinciuc

Rosencrantz, fost coleg de facultate al lui Hamlet: Carol Ionescu

Guildenstern, fost coleg de facultate al lui Hamlet: Voicu Aaniței

Directorul trupei de actori „Tragedienii orașului”: Sorin Miron

Corina, soția directorului: Corina Moise

Actorii trupei de teatru: Ciprian Chiricheș, Vlad Lință, Cristina Danu, Ștefan Iancu, Anton Miron Presan, Alexandru Grădinaru

Groparul: Adrian Nicolae

Ajutorul Groparului: Nicolae Parpală

Marcellus: Sorin Flutur

Bernardo: Tudor Andronic

Francisco: Paul Radu

Osric: Florin Aioane

Soliști: Monica Odagiu, Andrei Stănculescu

Instrumentiști: Claudia Tudor, Cezara Comsa, Raul Stănulescu, Gugu Bogdan, Ghiță-Urziceanu Constantin, Mihai Dima, Ciprian Partenie, Marius Hoghi, Alexandru Sturzu

Fotografii: Adriana Grand