Ne e frică. Cel mai mult de frica însăşi ne e frică. Incertitudinea unui prezent ambiguu, în care duşmanul nu mai poate fi uşor identificat într-un personaj malefic ne sperie mai mult decât ameninţările reale în faţa cărora avem şansa unei apărări decente. Când nu avem un chip şi un nume pe care să le asociem liniştitor fricii, angoasele de tot felul de rostogolesc bocănind peste sentimente şi emoţii şi răscolesc în urma lor sensibilităţi de care nici măcar nu ne bănuiam. Problemele se ridică din colbul stârnit de această avalanşă de bolovani calcaroşi de frică şi ne îneacă percepţia până la sufocarea receptării obiective a realităţii. Tuşim pentru a ne curăţa plămânii de frică înainte de toate.
Una dintre discuţiile purtate fie cu înflăcărare, fie cu teamă, fie cu diplomaţie, fie cu panică în mediile culturale a vizat înlocuirea teatrului cu surogatul său online. Forma filmată a unui act artistic e un Columb abia debarcat pe o plajă unde indigenii se feresc din calea sa ca de un zeu materializat. Doar că online-ul numai divin nu e, nou – nu tocmai, neaşteptat – nicidecum. Convieţuirea paşnică e mai mult decât posibilă. Coabitarea cu forme tehnologizate de entertainment şi artă se cam tot întâmplă de multe decenii. Frica de orice, însă, ne-a înfăşurat în vălul gros şi prăfos al incertitudinii ei şi ne-a transformat disponibilitatea şi deschiderea pentru inovaţie, originalitate şi curiozitatea atât de necesară unui act artistic autentic într-o habotnicie cumsecade; ne-a îmbătrânit tonusul dintr-odată. Subit avem cu toţii atitudinea unor seniori cârcotaşi, care se simt marginalizaţi şi nu îndeajuns apreciaţi. Dar situaţia nu poate fi, totuşi, atât de bomabastic aprigă şi ameninţătoare pe cât o deplâng lamentaţiile noastre.
În meciul amical dintre live vs. online, cel mai concludent exemplu de remiză, ce ilustrează aproape premonitoriu discuţiile noastre îngrijorate de acum, este spectacolul „Hamlet” în regia lui Elisabeth LeCompte, experimentul propus de Wooster Group în anul 2007. La Bucureşti a fost prezentat în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare, pe scena Sălii „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, în 2010. O trupă tânără imita în timp real mişcările şi intona replică după replică o variantă editată a înregistrării cu „Hamlet” în regia lui John Gielgud, cu Richard Burton în rolul principal, din 1964. Pe un ecran era proiectat originalul alterat de un montaj care fie grăbea acţiunile fizice, fie estompa ritmul, iar pe o scenă unde se perindau obiecte improvizate de decor actorii dublau şi performant în efortul lor mimetic tot ce se petrecea în video.
O alăturare concretă a viului cu imaginea sa ilustrează perfect, printr-o ironie a sorţii, situaţia reală de acum. Ce e mai interesant de privit? Viul cu orice preţ? Din exerciţiul de acum zece ani amintirea păstrează oboseala receptării unui act artistic repetitiv, cu premise ce stârneau interesul, dar rămâneau la stadiul de promisiune neîmplinită. Odată ce mecanismul demara şi înţelegeai demersul şi teza din spatele spectacolului, expresia în sine obosea rapid şi ajungea chiar să plictisească. Durata părea cu mult prelungită tocmai datorită previzibilităţii instalate nu mult după prima jumătate a primei părţi. Viul, aşadar, copia, de fapt, era cu mult mai puţin interesantă decât ce se întâmpla pe ecran. Spectacolul montat as classic as it gets, alterat pentru a oferi un context de joacă celor care au mizat pe comicul destul de nerafinat al mişcărilor repetitive şi ritmul sacadat creat artificial din tăieturi, cu toate obstacolele tehnice, rămâne un produs artistic solid, mai interesant de urmărit decât copia sa live.
Aşadar, câştigător la puncte în această hârjoană era sectacolul filmat. Reinterpretarea sa ironică şi performantă doar în execuţia tehnică precisă şi epurată de orice gând sau emoţie rămânea un gest de teribilism artistic, de propunere pretenţioasă, dar prea puţin consistentă. Colajul glorificat al postmodernităţii şi-a pierdut din puterea de seducţie. Ironia, ca umbrelă sub care totul e permis, s-a uzat şi ea. Viul, dacă nu e valoros nu doar prin simpla prezenţă autodeclamată obraznic drept plusvaloare nu îşi mai poate fi şi autosuficient. E nevoie de o reconsiderare a criteriilor calitative, care să îndreptăţească în sensul necesităţii reale actul artistic.
Da, teatrul din sala de spectacol nu poate fi înlocuit. Dar nu orice act artistic care se petrece în timp real e inferior calitativ unuia virtual. Un spectacol slab e o pierdere de timp mai grosolană decât o seară de binging pe canapea la un serial isteţ. Relevanţa nu se câştigă doar dacă o declamăm şi pledăm plângăreţ pentru ea. Singurul argument valid, ce nu are nevoie de proptele şi artificii e calitatea artistică; estetică. Acel deziderat pe care ne facem mereu ori că îl uităm, ori că ne jenăm de el într-un timp ce ne vrea mai mult activişti decât artişti. Teatrul e artă, în primul rând. Şi social prin definiţie. Dacă renunţă de bună-voie la oricare dintre aceste calităţi de-abia atunci pericolul şi frica devin reale.
Wooster Group
„Hamlet” de William Shakespeare
Hamlet: Scott Shepherd
Claudius/Osric (2011-2012)/Marcellus/Fantoma/ Gropar: Ari Fliakos
Gertrude/Ofelia: Kate Valk
Polonius: Lola Pashalinski (2006), Bill Raymond (2007), Randolph Curtis Rand (2008), Roy Faudree (2009-2010), Greg Mehrten (2011-2013)
Horatio: Judson Williams (2006-2010)
Horatio (2011-2013)/Rosencrantz/Guildenstern/Bernardo (2006-2010)/Osric (2006-2010)/Regina din piesă: Daniel Pettrow
Laertes/Rosencrantz/Guildenstern/Regele din piesă: Casey Spooner
Asistenă: Dominique Bousquet (2006-2010), Koosil-ja (2011-2013)
Bernardo (2011-2013)/Voltemand: Alessandro Magania
Regia: Elizabeth LeCompte
Decorul: Ruud van den Akker
Costumele: Claudia HillLighting design: Jennifer Tipton
Sound design: Matt Tierney (2006), Geoff Abbas (2006-2007), Dan Dobson (2006-2007), Joby Emmons (2006-2010), Matt Schloss (2007-2013), Omar Zubair (2007-2013), Bobby McElver (2011-2013)
Video: Andrew Schneider, Aron Deyo
Asistent de regie: Teresa Hartmann
Antrenor lupte: Felix Ivanov
