„Nu cred că există ceva despre care nu se poate vorbi sau care nu poate fi examinat. Nu am simţit niciodată că ar trebui să existe vreo limită pe care nu ar trebui s-o încalc”, spune Neil LaBute și afirmația se verifică prin fiecare dintre textele pe care le-a scris.

Neil LaBute, unul dintre cei mai cunoscuți, mai jucați, mai traduși, mai iubiți și mai contestați dramaturgi ai momentului, nu este doar dramaturg. Este și scenarist, și regizor, și actor și scrie cu plăcere și proză. Este unul dintre cei mai fini observatori ai naturii umane, un scriitor complex, căruia îi place să construiască povești și personaje, să chestioneze realitatea, societatea, ființa umană a începutului de secol 21, cu toate umbrele ei… cu toate traumele ei, cu toate suferințele ei. Oamenii lui LaBute sunt de obicei ființe dominate de o zonă întunecată, pe care îi face plăcere s-o cerceteze, s-o scoată la lumină, s-o pună sub semnul întrebării. Motiv pentru care nu o dată și-a atras critici, a fost catalogat drept misogin sau mizantrop, „păcate” capitale în lumea corectitudinii politice.

„Sunt genul de om care spune: Ah! Uite, cineva suferă! Să aducem microscopul!”

Sunt cuvintele care îi definesc cel mai bine opera.

Despre personajele lui, Neil LaBute o spune limpede în introducerea piesei Fat Pig (XXL-Mărimea contează), dar afirmația poate fi extinsă la întreaga lui operă: „Probabil nu sunt agreabile în sensul convenţional, dar sunt caractere ușor de recunoscut. […] Tot ce mă preocupă este să creez indivizi interesanţi. Interesanţi şi la fel de complecşi cum sunt oamenii din viaţă.”

Iar pentru asta, Neil LaBute nu se dă în lături de la a pune sub lupă situații dintre cele mai complicate uman.

Neil LaBute s-a născut pe 19 martie 1963, în Detroit, Michigan. Mama lui, Marian, a lucrat ca recepționistă la un spital, iar tatăl lui a fost șofer de tir. Însă despre această perioadă a vieții lui LaBute vorbește foarte rar. Ca, de altfel, despre tot ceea ce ține de viața lui privată. Este, chiar și pentru amicii lui sau pentru cei cu care lucrează, un personaj misterios…

„De la o vârstă destul de fragedă am vrut să scriu”, povestea el într-un interviu. „Nu neapărat teatru. Orice. Am crescut lucrând într-o fermă. Tatăl meu a avut o fermă la un moment dat. A fost și şofer de tir. Se uita la filme, dar nu era îndrăgostit de teatru… Bunica mea cânta la pian. Mamei îi plăcea să citească, dar nu a fost o persoană care să meargă la teatru… Nu era nimic acolo care să mă determine să fac teatru. Dar, de îndată ce am intrat într-un teatru, n-am vrut să mai plec.”

Și așa a început povestea unuia dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani. Și a continuat cu studii în domeniul teatru la Brigham Young University, unde s-a alăturat la un moment dat Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, devenind mormon.

Totuși, există câteva date importante în biografia lui Neil LaBute, legate de această perioadă a copilăriei și a adolescenței lui, care i-au marcat existența artistică de mai târziu, chiar dacă, în esență, este un scriitor care nu se revendică din zona biografistă și care declară frecvent că preferă să inventeze povești, nu să le caute în ziare sau în propria viață.

Într-un interviu acordat The New York Times Magazine, LaBute a vorbit, totuși, despre relația rece cu familia lui și, mai ales, cu tatăl lui, considerând perioada cât a crescut în Washington State drept una în care s-a simțit abuzat. Nu a dat niciodată detalii concrete, ci a vorbit mai degrabă despre puterea de a răni a cuvintelor. „Era un tip inteligent prins în capcana unui job fără perspectivă”, spunea despre tatăl lui. „Astăzi, probabil ar fi fost diagnosticat ca bipolar. Orice putea să-l scoată din fire. Schimba, pur și simplu, temperatura când intra într-o cameră. Lipsea mult de-acasă, dar întotdeauna se instaura o frică atunci când se apropia momentul când trebuia să sosească. Eram un puști isteț și replicile mele l-au făcut de multe ori să se simtă frustrat. Dar, într-un fel, de la el am învățat valoarea muncii. Și… mai ales puterea de a răni pe care-o au cuvintele.”

„Puterea de a răni a cuvintelor” este, de altfel, arma secretă a pieselor lui. Și, după cum mărturisește, preferă să scrie pe foaia albă lucruri pe care vrea să le exorcizeze sau cu care nu vrea să aibă de-a face în viață. A scrie e pentru el un fel de a se elibera, de a spune lucruri pe care n-ar îndrăzni niciodată să le spună în viață, mărturisind că în scris are un soi de bravură de care nu e niciodată capabil în viață.

A debutat în teatru în anul 1989 cu o piesă care s-a jucat într-un teatru obscur pe Off Broadway. În 1993, s-a întors la Brigham Young University, pentru premiera piesei sale „În compania bărbaților”, pentru care a și primit un premiu de la Association for Mormon Letters. Patru ani mai târziu, avea să debuteze pe marele ecran cu filmul În compania bărbaţilor, pe care îl și regizează, după o adaptare piesei studenţești care îi adusese premiul de la Asociația mormonilor. Filmul a avut un buget nesemnificativ pentru standardele industriei cinematografice de peste ocean, 25.000 de dolari, iar filmările au durat doar două săptămâni. Succesul a fost, însă, destul de mare, raportat la investiție, fiind prezentat la Cannes, premiat la Sundance Film Festival şi la multe alte festivaluri de film.

Odată cu piesa Bash: O trilogie contemporană, în care reinterpreteză miturile Greciei antice, LaBute se impune pe scenele importante ale teatrelor din Statele Unite şi din Europa. Totodată, Bash îi va aduce și despărțirea de Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă.

Au urmat alte piese de mare succes, Forma lucrurilor, Niște fete, Fragil, Fat Pig, Autobahn, care i-au consolidat statutul de dramaturg. Are, de asemenea, o importantă carieră în cinematografie, care i-a adus și mai multă popularitate.

„Nu scriu niciodată în funcţie de o anumită temă. Când scriu, nu mă gândesc: vreau să scriu ceva despre foamete. Nu! Câteodată am personajul în minte sau o parte a poveştii. Eu spun că scriu în fiecare zi, dar nu scriu în fiecare zi pe hârtie, scriu în capul meu. Mă gândesc la idei şi, când găsesc ideea despre care vreau să scriu, fac tot posibilul să o epuizez. Doar cele mai puternice personaje supravieţuiesc. Nu ştii niciodată încotro te duci. Aceasta este şi plăcerea de a spune o poveste cuiva. Treaba ta ca scriitor este să găseşti căi noi de a spune poveşti.”

În textele lui Neil LaBute se simte un fel de furie… o furie nu atât la adresa societății, cât a umanității, un fel crud și amar de a pune sub lupă suferința, răutatea, care adesea seamănă cu psihanaliza și din care nu lipsește aproape niciodată umorul.

„Cred că publicul răspunde pozitiv la ceva bun, la ceva nou, la ceva ce îl surprinde. La ceva care fie că e trist, fie că e amuzant, îi captează atenția. Publicul vrea să se distreze, se spune adesea. Nu vreau să mă duc la teatru să gândesc, nu vreau să mă duc la teatru să plâng, vreau să mă duc să mă distrez. Viaţa e tristă. Mă duc la teatru să mă destind. Iată un lucru pe care l-am auzit adesea. Mi se pare ceva perfect normal. Dar, pe de altă parte, cred că atunci când un scenariu este bun, oamenii reacţionează la el. Nu contează că este amuzant, că este întunecat, dramatic sau tragic. Ştiu că publicul vrea comedie, dar asta nu înseamnă deloc că nu-i trebuie şi altceva.

Eu mă gândesc că dacă scriu un text bun, cu siguranţă oamenii vor veni să-l vadă. La sfârşit, cred că fiecare se alege cu ce merită. Eu scriu atunci când simt o lipsă. Şi-i propun publicului nişte idei, nişte întrebări. Prin ceea ce scriu, îmi place să cred că mediez un dialog. Pot să schimb păreri. Prin urmare, îmi doresc ca personajele mele să fie bine construite. E ceea ce numesc eu entertainment: nu trebuie să fie amuzant, trebuie să intereseze publicul, să-l „întreţină”. Și asta încerc eu să fac. Pentru că eu cred că prin teatru poţi să iluminezi, poţi să deschizi uşi, poţi să faci publicul responsabil de a căuta răspunsuri. În cea mai bună versiune a lui, teatrul te învaţă despre lume fără să să-ți dai seama. Se furişează acolo un anumit sens al lucrurilor. Şi te inspiră.”