Mie îmi place Crăciunul mai mult decât orice altă întâmplare a anului. Și cred cu tărie, de când mă știu, în Moș Crăciun. De fiecare dată când se-ncheagă la orizont nuielușa lui Moș Niculaie (lăsați-mă să cred că e baghetă de dirijor al unui concert vienez de sezon sau marcaj într-o pădure în care cărările sunt aproximative, iar miresmele fascinante, și admiteți și regionalismul) încep să fredonez Stille Nacht, melodia care în Billboard-Topul personal e Number 1 for ever, și mă simt un soi de Nils Holgersson hălăduind printr-o Suedie fără sfârșit, într-un decor imaginat de Peter Greenaway ori de Adriana Grand.

Prin sacul-context, darurile palpabile vin și pleacă, pentru a putea rămâne, dacă ți-ai exersat îndestul atenția, înțelesurile (care, pe bună dreptate, ți se dau, nu ți se și bagă-n numitul sac, nu-i așa?). Fereastra prin care le poți zări (aburită adesea, aburită…) poate fi, de pildă, ecranul (suprafața care ecranează? de multe ori asta e senzația; și-atunci sigur preferi ființe cu care-ți poți face una respirația) cu-a lui comédie umană fierbând multiform pe Net, fără să știi pe unde i-o fi începutul și fără a mai avea răbdare să constați dacă se-ncheie pe altundeva. Cândva. Așa am dat de ceva flashmob-uri-orchestră (în alte vremi cred că s-ar fi chemat umblat la colindat), cântând melodiile Crăciunului. Care-o tobă, care-o tubă, care-o harpă și tot așa, în fața unui public doar un pic mai numeros decât orchestra: câțiva priveau muzicanții ascultând, cam tot atâția priveau ecranele telefoanelor mobile filmând. Filmând nu atât muzica, evident, cât prilejul inopinat. Fiindcă, așa-zicând, muzica se filmează într-un fel anume, prilejul oricum. Lucru care mi-a amintit anii în care am văzut teatru umăr la umăr cu artistul fotograf Octavian Tibăr. El, cu aparatul de fotografiat, eu cu un carnet de notat „clipe astrale” ale spectacolului. Era impresionant să constat că, în toate momentele cheie, de alături sesizam declanșatorul apăsat de Tibi (aici, noile generații trec rapid pe Wikipedia, pentru a desluși sensul unor cuvinte bizare precum „peliculă”, „developare” etc.) care vedea spectacolul de la un capăt la altul prin obiectivul aparatului, ieșind din sală cu o sclerotică albă și una stacojie. Uneori, chiar, declanșatorul îmi atrăgea atenția că era cât pe ce să scap un detaliu important. Invers nu s-ar fi putut, dar nici nu a fost cazul. Omul de imagine vedea scena în starea de grație a concentrării. Integrat actului artistic, deja parte a acestuia. Spectator de-a binelea, la superlativ.

Pe celălalt taler al balanței (nicio sinonimie cu echilibrul aici), nenumăratele telefoane mobile ridicate când și când, schimbând dispoziția de luminozitate a ansamblului, deturnând logica light-designului și, pe cale de consecință, construind un altceva. E bine? E rău? Nu în acești termeni, cred, sunt de cântărit lucrurile. Dacă tot suntem la doar o săptămână de Crăciun, atunci să trecem mai departe de Franz X. Gruber și de al lui Stille Nacht și să ne oprim la Adeste fideles al lui John Francis Wade: „Venite adoremus” – „Veniți să ne bucurăm” (căci a atinge adorația e o bucurie – supremă, religios vorbind). Întâlnirea cu un obiect artistic poate fi, firește, și un act de divertisment pe care-l uiți când nici nu s-a terminat bine. E un prim nivel, o unealtă de defulare și nici așa nu-i rău. Mai mult de-atât, însă, presupune un receptor care se face una cu obiectul din fața lui. „Haideți să ne bucurăm” s-ar traduce, teatral, prin actori și spectatori construind împreună, fără excepție, căci oricare dintre ei încalcă regula jocului, deturnează inevitabil întregul. Există lucruri care se pot face în singurătate, rămânându-i fiecăruia șansa ori strategia de a reveni în sânul acelei stări de întâlnire după o întrerupere accidentală, fie citind, fie privind un album de artă, fie ascultând o înregistrare muzicală etc. Grupul însă, într-o sală de spectacole ori concerte, trebuie să se adune într-o singură singurătate, ca să zic așa, altfel „Venite adoremus” s-ar transforma într-un lipsit de generozitate (dar și de funcționalitate) „Venite adorem” – veniți voi toți ca să mă simt bine eu și numai eu. Lucru pentru care, până la urmă, există și alte spații, unde nu e necesară nici măcar investiția în biletul de intrare.

Fără îndoială, cum pentru a citi o carte e necesară alfabetizarea, și a vedea un spectacol de teatru presupune un alfabet specific, în care intră și termeni precum solidaritate și comunitate. E ca-n pânza de mai sus, a lui Vladimir Kush. Pe aleea care se pierde în zare, un fel de combinație între Champ de Mars și Insula Paștelui, un singur umano-copac stă cu spatele și de-asta, fie și împotriva legilor fizicii, nici umbră nu mai oferă rătăcitorilor pe-acolo. Nu e o figură de stil afirmația că spațiul de joc e acela în care locuiesc pentru un timp dat și actorii și spectatorii. Iar spectacolul este produsul acestei mici și neapărat complice adunări omenești.

PS1: Titlul e o parafrază după un hit al grupului Taxi. Ascultați-l, e sigur amuzant și nu l-am folosit deloc întâmplător.

PS2: Pandemia asta mi-a dovedit încă o dată că solidaritatea e un lux. Dar chiar și un obiect de lux, cu strădanie, per aspera (Hercule era furios, în tragedia lui Seneca, de unde vine expresia, cum pe destui ne-nfurie șpilul cu mobilul care strică toată karma unui spectacol. E drept că furia lui Hercule era patologică, de moment și provocată vindicativ din sferele înalte ale politicii olimpiene. Pe când, dincoace, e provocată doar de-o sfrijire a bunului-simț.), poate va nimeri într-o zi și-n casa ta. În casa noastră, la drept vorbind. Fie și adus în sacul purtat de Moș Crăciun „prin nămeți, în fapt de seară”, ca orice actor care se respectă.