Ne speriem de situaţiile absurde. Sau ne amuzăm să le trăim. Melanjul de sentimente contrare pe care le încercăm atunci când ne întâlnim cu absurdul are ceva reconfortant. Zâmbim amar sau ne crispăm pe jumătate în faţa acestui construct seducător, care ne scapă uşor printre degete, dar din care ne încărcăm rezervorul subtilităţilor ce fac deliciul existenţei. Absurdul ne e companion de drum; umbra noastră ne e absurdă. Fie că ne scandalizăm de întâmplare ce pare un paradox injust, fie că ni se pare haios un eveniment bizar, coabitarea ne e mai suportabilă atâta timp cât ne poziţionăm relaxaţi în această relaţie de lungă durată cu un dat existenţial ce pare a ne deveni mecanism de reglare.

Teatrul absurdului s-a născut din reminiscenţele unui limbaj amputat, ce încearcă încă să mai comunice în pofida nonsensului existenţial lăsat în urmă de un masacru sufletesc universal, întâmplat înspăimântător de recent. Uităm că nu cu multe decenii în urmă lumea şi-a trăit un apogeu al dezumanizării, pe care azi îl privim cu detaşare istorică şi îl folosim ca un subiect pentru o nouă povestire. Poate consecinţa artistică cea mai firească a acelor decenii absurde e consemnată în teatrului lui Samuel Beckett.

„Sfârşit de partidă” în regia lui Kristian Lupa, montat la Teatro de La Abadia din Madrid în 2010, este una din montările care păstrează pe muchie de cuţit echilibrul între stricteţea dictată de Beckett pentru montarea acestui text şi tuşa personală de interpretare a acestei metafore a unei apocalipse anunţaţe. Piesa ermetică, ce conţine un mesaj criptic replică de replică, un material bogat de studiu pentru exegeţi şi literaţi, odată pusă pe scenă devine o capcană pe care un copil isteţ o întinde în joacă maturilor care se iau prea în serios. Filosofia profundă şi mesajul său ce se poate analiza pe pagini întregi cu seriozitate şi trimiteri la un întreg eventai de concepte şi repere culturale poate eşua în expresie într-o reprezentaţie soră cu plictisul. Beckett îşi exersează dezgustul pentru omenire prin chiar această provocare pe care o lasă deschisă tuturor celor care se încumetă să îi interpreteze opera; nu lasă prea mult loc pentru artificii originale şi e atât de acut prezent în fiecare cuvânt cântărit cu zgârcenie în economia textului, încât îi inhibă atât pe regizori, cât şi pe actori. „Sfârşit de partidă” e un test la care doar un regizor ajuns la o maturitate şi o aşezare cu sine însuşi se poate înhăma. Cine are ceva de demonstrat sau nu are încă înţelepciunea de a se pune în slujba unui text, renunţând la gloria personală, va pierde curând partida.

Kristian Lupa a avut acea privire de ansamblu lucidă asupra textului şi a ales să rămână şi el împreună cu Beckett undeva într-un colţ al spectacolului, fără a se lua la întrecere cu autorul omniscient. Singura tuşă personală pe care o imprimă montării e definitorie şi aduce cu sine dintr-o singură mutare o întreagă plajă de noi sensuri în relaţiile dintre personaje. Clov e interpretat de Susi Sánchez, iar de aici derivă o întreagă reţea reconfigurată de sensuri. O femeie e cea care îi serveşte hachiţelor ultimului mohican al voinţei dintr-un pământ sterp. O femeie e cea care se pune în slujba lui Ham cel orb şi imbilizat într-un scaun cu rotile, mereu în căutarea centrului. O femeie e cea care scrutează orizontul şi rămâne până la sfârşitul partidei loială, într-o imposibilă desprindere uşor sentimentală de cel căruia îi e companion devotat şi păstrătoare a singurelor rămăşiţe de sentimente.

Interpretarea sa lejeră, duioşia din privire, relaxarea plină de candoare din tăcerile sale, disperarea reţinută cu demnitate din glasul său, expresia complexă a lipsei de iubire pe care o reprimă şi o reclamă în fiecare gest, această nouă dimensiune a unui Clov mereu gata să execute este felul în care Kristian Lupa îşi pune amprenta asupra unei piese-monolit. Ham ştie cine e Clov de fapt? El însuşi e cu adevărat orb? Convenţia dintre ei mizează pe această ambiguitate, pe acest joc într-adevăr serios şi absurd în care un bărbat în vârstă şi o femeie matură trăiesc sfârşitul unei lumi care merită să dispară. Par cumva autocondamnaţi la pieire, ca un Adam şi o Evă îmbătrâniţi, în derivă din proprie voinţă, care exersează amputarea sentimentelor pentru a nu da nicio şansă umanităţii să supravieţuiască, din simplul motiv că nu merită.

Nagg şi Nell nu mai sunt locatarii pubelelor dorite de autor, ci există într-un spaţiu cu o metaforă mult mai clară şi mai dezolantă: cu trupurile descarnate, deja pregătite pentru ritualul morţii, înfăşuraţi în fâşii ca de giulgiu, încă-trăiesc în sicrie mizere, care amintesc de fosele septice ale unei civilizaţii ce îşi îngroapă trecutul în propria mizerie organică. O imagine folosită nu doar de dragul impactului scandalizant, ci cu o forţă estetică viabilă, ce duce mai departe intenţia auctorială.

„Sfârşit de partidă” în regia lui Kristian Lupa este un spectacol în care tensiunea relaţiilor dintre personaje păstrează foarte viu şi coerent interesul pentru metaforele şi sensurile celui mai important text de teatru din secolul XX. Definiţia umanităţii, aşa cum o întrevedem printre rândurile lui Beckett, e nuanţată fin de viziunea regizorală care ne ajută să ne implicăm activ în decodificarea acestor propuneri deloc confortabile, dar extrem de pertinente şi necesare. Sfârşitul lumii aşa cum o ştim noi e aproape. Sau a fost deja. Sau poate că e chiar acum…

„Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett

Regia: Kristian Lupa

Decorul: Krystian Lupa
Costumele: Piotr Skriba

Distribuţie:

Hamm: José Luis Gómez
Clov: Susi Sánchez  
Nagg: Ramón Pons 
Nell: Lola Cordón

Coproducție: Teatro de La Abadía (Madrid, Spania), El Canal Centre d’Arts Escèniques de Salt / Girona, Palacio de Festivales de Cantabria (Santander, Spania), Teatro Arriaga (Bilbao, Spania) și Teatro Calderón (Valladolid, Spania)

Mulțumim Centrului de documentare pentru artele spectacolului și muzică (CDAEM) – INAEM – Ministerului Culturii și al Sportului (Guvernul Spaniei) pentru colaborare