A trecut ceva timp de când n-am mai intrat într-o sală de teatru sau de cinema, dar, cu toate acestea, meritul spectacolelor online sau al filmelor bune e că te duc dincolo de cei patru pereți ai casei tale. Uneori au forța să te poarte dincolo de axa fragilă a timpului, alteori au farmecul de a te coborî în psihologia adâncă a faptelor, a regimurilor, a candidaturilor, uneori chiar în intimitatea răului, dar, chiar și atunci, te simți la fel de privilegiat.

Filmul „Arest”, în regia lui Andrei Cohn, care a avut premiera în 2019, este genul de film care te pune față în față cu răul și aproape te obligă să le zâmbești diferitelor forme pe care acesta le ia. Am putea vorbi de crearea ingenioasă a unei conjuncturi absolut perverse, aceea de a reuși să te facă empatic și conștient deopotrivă, printr-un soi de farmec pe care doar poveștile bine spuse îl au, chiar și atunci când e vorba de un torționar pe cât de crud, pe atât de simpatic, un „bagabonțel” psihopat am fi tentați să-i spunem, care te ia în nebunia lui dulce și când omoară, și când redevine uman. Vorbim aici de Iulian Postelnicu, extrem de bun și de „rău”, de percutant, de viu, când îl interpretează pe Vali, un infractor al anilor ’80, condamnat pentru fapte mărunte și care, în mirajul propriei libertăți, se transformă într-un torționar extrem de abil, de versatil și de alunecos. Victima lui este Dinu Neagu, interpretat de Alexandru Papadopol, un arhitect intelectual, de la care trebuie să obțină informații pentru organele securității, așa cum le-a fost „înțelegerea”.

Andrei Cohn întoarce privirea spre trecutul comunist fără a încerca să-l menajeze sau să-l stilizeze, să-i inventeze eroi sau capcane noi, ci vrea să ofere spectatorilor o felie de realitate fără a negocia adevărul în favoarea poveștii. Miza lui este să coboare o oglindă cât mai obiectivă într-o închisoare oarecare din România anilor ’80, când orice informație pe care o dețineai, indiferent cât de nesemnificativă, sau orice carte pe care o citeai, orice obiect pe care îl moșteneai deveneau niște monștri gata să te compromită în ochii securității. „Arest”, această poveste de ficțiune atent de bine scrisă, care reflectă întocmai regimul opresiv de la acea vreme, nu are nimic repetitiv sau deja tocit, ci vine cu o viziune originală, autentică, asupra măsurilor teribile, punând în lumină întocmai vina și prăbușirea umană care le urmează. „Arest” e un film care intră perfid în intimitatea răului, căci amestecă niște noțiuni opuse și contradictorii, cum ar fi violența fizică și iluzia prieteniei, a ajutorului camaraderesc. Călăul își mângâie victima, tocmai pentru ca lovitura ulterioară să doară și să uimească mai tare.

Cei doi care conduc acțiunea și, totodată, tensiunea sunt Vali și Dinu Neagu. Pe scurt, arhitectul Dinu Neagu este luat de pe plaja de nudiști unde se afla cu soția și cei doi copii și, fără nicio explicație, este închis. Convins că nu a făcut niciun rău, ușor arogant în naivitatea lui, nu își face griji că ar putea rămâne acolo prea mult, sigur s-a produs o neînțelegere. Pe de altă parte, în schimbul promisiunii de a fi eliberat mai repede, deținutul Vali trebuie să obțină pe orice cale informații de la noul coleg de celulă. Cam acesta ar fi plotul în care cele două personaje se dezvăluie treptat, își rafinează și condimentează personalitatea, amândouă tânjind la fel de mult după libertate, un miraj atât de compromis și de schilodit pentru fiecare dintre ei. Iulian Postelnicu și Alexandru Papadopol își joacă personajele în oglindă, arătându-se atât de diferiți unul de celălalt.

Dinu Neagu mizează pe educație pentru a putea să iasă curat, iar Vali, pe capacitatea lui de a se insinua politicos și prietenos, de a manipula mult mai alunecos adevărul pe care îl vânează cu orice preț. Astfel, atmosfera dintre ce doi devine din ce în ce mai apăsătoare cu cât după fiecare act minim de umanitate urmează un act teribil de violență, această alternare instabilă și nevrotică susținând întreaga tensiune a filmului. Presiunile devin din ce în ce mai ascuțite și, de la un punct încolo, când conflictul se așază între cei doi, ele însoțesc îndeaproape fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare privire. Deși violența fizică e cea care dictează în mare parte direct derularea filmului, ea nu trebuie înțeleasă ca un soi de paradă doar pentru a arăta un adevăr mai mult sau mai puțin știut al vremurilor de atunci, ci trebuie văzută mai ales ca o măsură suplimentară a unui act mai grav și mai pervers, anume manipularea psihologică, atât de bine pusă în lumină aici.

Vali, interpretat de Iulian Postelnicu, agresor și agresat la rândul său de organele poliției, nu este un manipulator doar față de Dinu Neagu, ci și față de spectatori, căci nebunia lui este una atrăgătoare, irezistibilă, după cum fiecare gest îl iartă pe celălalt. Ca un mic bișnițar de cartier, puțin școlit, puțin versat, genul de puști care s-a ratat prea devreme, el pare mai întâi conștient de propria persoană, ca apoi să ne facă pe noi conștienți de scopul lui, pe care îl urmărește cu o disperare violentă: libertatea. Iulian Postelnicu e seducător, alunecos și pare că-și cunoaște extrem de bine personajul, povestea, căci cum altfel ar fi reușit într-un rol atât de violent să se facă, totuși, plăcut? Sigur că psihologia pe care o aplică e una de cartier, dar poate întocmai lipsa rafinamentului îl face atât de uman, de adevărat, de lipicios, încât noi, spectatorii, ajungem să ne facem mustrări pentru zâmbetele pe care le surprindem cu toată sinceritatea. Pofta cu care mănâncă, grija cu care-și așază hainele, momentele de îmbufnare și agitația politicoasă pe care o afișează când cineva intră în celulă nu prevestesc nimic din finalul în care se prăbușește, cu o interpretare impecabil de dureroasă și autentică. Pe de altă parte, Alexandru Papadopol, în rolul lui Dinu Neagu, are o interpretare lineară, atent măsurată, nelăsând loc impulsurilor capricioase care-l caracterizează pe colegul său, chiar dacă simte o nedreptate crudă în ceea ce-l privește. Atenția cu care reprimă orice reacție, apelul la educație și la firescul lucrurilor nu fac decât să pregătească o mai mare cădere, o asumare conștientă a vinei pe care a mascat-o sub fel și fel de artificii politicoase.

Poate că despre asta e vorba în „Arest”, despre dezumanizare, frică, reacțiile la frică, cunoaștere și recunoaștere, drumul închis libertății, despre cât de adâncă e în noi psihologia răului, căci, deși în mare parte filmul se derulează în celula celor doi, Andrei Cohn traversează axa timpului și arată răul în universalitatea lui, în fiecare dintre noi, atunci când ne dorim ceva, când vrem să obținem ceva, când apelăm la o bunătate afișată pentru a ne atinge scopul, oricât de mic ar fi el. Fără îndoială, „Arest” e, înainte de toate, un film important, relevant și percutant, despre oameni și umanitatea lor fragilă, atunci și acum.