La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…

Cineva: „Gauguin? Un smintit. Pictează caii roz.”

Altcineva, un negustor: „Îi merge mai bine cu afacerile, acum începe să vândă. Există totdeauna destui nătărăi.”

Un conțopist: „Gauguin ne dă mult de furcă.”

O persoană cuvioasă: „Când îl cauți, face temenele dinaintea unui idol în teracotă; se spune că s-ar ruga la soare.”

O figură masivă, osoasă, o barbă în formă de potcoavă, un nas nici adus, nici coroiat, ci mai degrabă frânt, niște pleoape obosite peste niște ochi destul de bulbucați, o gură dreaptă, sfântă, cu buze subțiri, un păr negru și destul de lung. Acest necunoscut nu prea te cucerea, poate doar printr-un amestec straniu de mândrie și noblețe înnăscută, de o simplitate care se confunda ușor cu trivialitatea. De o demnitate firească, care se vedea în mersul agale, în gesturile sobre, în atitudinea severă. Un spirit aristocratic născut din vigoarea proletară. Poate că așa reușea acest chip să devină cu adevărat frumos, când afișa o rară blândețe sau în clipele grave, când fața, în toiul unei dispute, i se lumina de niște reflexe de un verde intens, răsfrânt în privire.

Paul Gauguin a fost un pictor postimpresionist, ofițer secund pe un vas comercial, funcționar la o agenție de bursă, bancher și sărac lipit pământului, cu egoismul omului de geniu, dar care a sacrificat tot ce aduce fericirea în favoarea artei sale: cămin, familie, copii, avere, prieteni, tihnă, siguranță, renume, distracții, pe toate le-a părăsit pentru a putea picta senzualitatea, simplitatea sau femeile pe un fond în principal galben, culoarea lui preferată. Cum preferate erau și vinul, iubirea și tutunul. Pentru el, vinul era mai mult o atitudine, nu o desfătare în sine, iar tutunul și iubirea îi mergeau la inimă. Când era supărat, toată lumea știa că a rămas fără tutun, iar când era fericit, toată lumea știa că iubește.

Deși francez, a fugit de Franța încă de când a apucat să cunoască Peru, plecând din Paris cu familia, după ce își dau seama că republica este în pericol. Abia după 5 ani revine din Peru și se stabilește în Orléans, apoi pleacă pe un vas comercial spre Rio de Janeiro, după care pornește într-o călătorie de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent pe vasul „Chili”. Pare că în această aventură traversează câteva mări și țări, mai ales în parcursul lui emoțional și profesional, așa că, nu la mult timp după aceea, se angajează ca funcționar la o agenție de bursă și se căsătorește cu Mette Sophie Gad, fiica unui înalt funcționar danez. În următorii zece ani se nasc cei cinci copii ai lor.

Dar pentru ei, el nu e decât monstrul care și-a părăsit familia pentru a fi nu doar un colecționar de artă, ci un artist adevărat, care a vândut tot ce avea pentru a se putea întreține ca să creeze netulburat, care a lipit afișe pe străzi pentru a câștiga bani de mâncare, care a căutat mereu sălbăticiunea pentru a intra în esența lucrurilor simple de sub soare. Genul de copil care-și desface jucăriile pentru a alcătui din ele altele noi, cel care reneagă și desfide, care preferă să vadă cerul roșu decât albastru, ca toată lumea. Care urăște o civilizație anostă, plină de contradicții, ale cărei prejudecăți și convenționalism îl înfurie, care-i disprețuiește pe latini și greci tocmai pentru că nu a avut șansa să-i studieze, care se îndepărtează de orice școală de artă, tocmai pentru ca arta lui să fie pură, firească, de o simplitate șocantă. Nu picta prea mult direct din natură. Arta este abstracțiune, dobândește această abstracțiune din natură visând în fața ei și gândește-te mai mult la creația care va rezulta, cu această sensibilitate pornea Gauguin în căutarea artei unice, care a deranjat mediocritatea, care a cunoscut adevăratul succes după ce el deja a intrat în istoria artei, care a devenit una dintre cele mai recognoscibile și mai apreciate astăzi, în special picturile din Tahiti, pământ al extazului, al liniștii și al artei, unde cunoaște o sărăcie cruntă, dar și o inspirație fără de care n-ar fi putut lua naștere niciodată picturi precum: De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?, Când te vei mărita? sau Fată din Tahiti. Acolo, trăind într-o colibă din bambus, niciodată hrănit cum trebuie, umblă cu o pânză în jurul părții rușinoase, se antrenează la malui apei ca Buffalo Bill, aruncând lancea, pictează femei indigene a căror rezistență în nemișcare îl uluiește și devine pentru restul oamenilor un fel de Iisus Hristos, sălbaticul cu părul lung, mereu singuratic și cu ochi blânzi.

În 1899, cu câțiva ani înainte de moartea sa, se mută în insulele Marchize, la Atuona, unde își denumește casa, ca rezultat al unei ironii amare, Casa plăcerilor, sculptând pe friza de lemn a acesteia cuvintele: Fiți îndrăgostite și veți fi fericite. Singura problemă reală sunt banii sau lipsa banilor, care-l chinuie și care, nu fără suferință, îl aduc aproape de moarte, în urma unei amenzi enorme pe care o primește pe motiv că ar fi instigat băștinașii la revolte. În 1903, anul în care Ambroise Vollard organziează o expoziție de 50 de picturi și 20 de desene de-ale lui, Gauguin moare, iar numele îi apare pe piatra de mormânt abia cu 20 de ani mai târziu.

Faptul că o parte din moștenirea lui artistică nu a fost distrusă se datorează în special acelor călători și coloniști care iubeau arta și lăcomiei celor care nu-l simpatizau pe Gauguin, dar care au încercat să facă bani pe seama lui. Un exemplu concludent e cel al polițistului din Atuona, care a distrus câteva picturi de-ale artistului, pe motiv că erau o ofensă la adresa moralității lui, dar nu s-a dat în lături să fure câteva și să deschidă după moartea lui, la întoarcerea în Europa, un soi de muzeu dedicat lui Gauguin, astfel că, în urma acestui incident, nicio lucrare de-ale lui nu rămâne în Tahiti.

Veștile despre moartea lui Gauguin, ajunse în Franța cu o întârziere de patru luni, au trezit un interes nemaipomenit față de viața și opera artistului, care, asemenea marilor creatori, a primit recunoașterea abia când nu se mai putea bucura de ea.

Noiembrie 1897 – din Tahiti, de la Paul Gauguin către Daniel de Monfreid:

„Hotărârea de a isprăvi o dată cu viața a fost schimbată în măsura în care natura a preluat această sarcină, dar o să dăinuie mai mult, un gând groaznic pentru mine, însă nu e cazul să anticipez. De atâta zbucium, inima n-a putut rezista; la fiecare neliniște sau iritare, hemoragiile ivite trebuie să aducă, mai curând sau mai târziu, un deznodământ fatal. Așa măcar o să mor fără nicio remușcare. Dar când…? Doresc numai liniște, liniște și iar liniște. Să fiu lăsat să mor în pace, uitat, iar dacă ar fi să trăiesc, să mi se dea și mai multă pace, mai multă uitare. Și ce dacă sunt elevul lui Bernard sau Sérusier! Dacă fac lucruri frumoase, atunci nimic n-o să le umbrească; dacă fac porcării, de ce să mai fie poleite, înșelând lumea cu calitatea mărfii? Oricum, societatea nu-mi va putea reproșa că prin minciuni i-aș fi scos multe parale din buzunar.”