La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Subiectele tari sunt mină de aur pentru artă. Impactul unei drame consistente asigură cel puţin interesul unei distribuţii cât mai aproape de a fi ideală. Rolurile consistente, care îi dau actorului „ce juca” vor fi întotdeauna premisele serioase ale unui proiect ambiţios. Dacă subiectul e mărunt şi miza e clăduţă, problema e comună şi scenariul cuminţel, e greu de crezut că produsul finit va trece de limita banalităţii. Pentru a spera măcar la un film demn de a fi considerat mare, e nevoie de un subiect pe măsură şi de un scenariu care să conţină germenii reuşitei.

Pe lângă anvergura temei, cu cât subiectul e mai personal, mai aproape de sinceritatea artistului, cu atât fibra autenticităţii va vibra mai intens. „Pieces of a woman” este unul dintre filmele a cărui vizionare nu te poate lăsa indiferent. Are marea calitate a unei fragilităţi personale; resimţi că în spatele camerei de filmat, printre rândurile din scenariu, cu demnitate şi profesionalism, se strecoară puţin din adevărurile de viaţă ale celor doi creatori – scenarista  Kata Wéber şi regizorul Kornél Mundruczó. Universalitatea poveştii destrămării unui cuplu care îşi pierde inexplicabil copilul la câteva minute de la naştere îmbinată cu experienţele de viaţă ale celor doi sunt capetele de pod ale acestui film în care metaforele-clişeu au candoare.

De la acordurile dulcegi ale muzicii semante de Howard Shore, care par contrapuncte în scenele de confruntare, la detaliile de costum, machiaj şi coafură care compun descompunerea interioară a mamei căreia i s-a refuzat maternitatea şi până la evidentele seminţe de măr conservate cu grijă care încolţesc şi devin un arbore solid şi roditor în final sau podul care are nevoie de timp pentru a fi construit, asemeni reconstrucţiei sufleteşti prin care e nevoită să treacă Martha (Vanessa Kirby) de-a lungul explicativelor anotimpuri care descriu exterior etapele interioare ale acestui parcurs agonizant – trucurile ştiute există din abundenţă şi în acest film. Au, însă, o duioşie de care tu, ca spectator, ai nevoie pentru a-ţi fi mai uşor să asişti la felul extrem de personal în care e narată această poveste pe care, din păcate, o ştim dinainte de a fi început. Felul în care e spusă, însă, merită atenţia şi curiozitatea uşor voyeuristă a marelui public.

Scena naşterii de la începutul filmului, lungă de mai bine de douăzeci de minute filmate în plan-secvenţă, e o demonstraţie voită; deja pare o garanţie a succesului folosirea acestui mijloc tehnic pentru a stârni discuţii şi a fi apreciat. Rămâne o întrebare deschisă: era, oare, cu adevărat necesară această coregrafie a camerei de filmat şi a mişcării scenice sincronizate, pentru a crea efectul scontat, de felie de viaţă? Jocul intens şi bogat al actorilor, eclerajul, atmosfera, toate concurau în cursa pentru atenţia ochilor preocupaţi cu atât de multe detalii. Apreciezi tehnic, admiri, chiar, actoria de calitate, dar rămâi la stadiul de receptor; nu ajungi la o emoţie care să gâlgâie de empatie pentru personaje. Observi suferinţa şi o remarci a fi impecabil interpretată, dar nu eşti lăsat să o resimţi la rândul tău, pentru că eşti prea ocupat cu tot ce se întâmplă, mai ales cu modul bizar în care se comportă cei doi soţi, eşti intrigat de replici, eşti atent să nu fii păcălit de vreo tăietură de montaj strecurată subtil şi te fură mişcarea de aparat. Performanţa acestui construct este de admirat, fără îndoială, ritmul este punctul forte, stăpânit cu precizie şi condus cu mână forte, ce lipseşte, însă, acestei jumătăţi de oră desprinse „din viaţă”, e tocmai emoţia care să o umanizeze.

Pandantul din final, o altă scenă lungă în care camera de filmat se strecoară printre personaje, e confruntarea „în familie” la care e supusă Martha de către mama sa. Aceeaşi intensitate, acelaşi suspans, aceeaşi atmosferă încărcată, dar de această dată artificiile tehnice sunt folosite pentru acumularea tensiunii până în punctul culminant, filmat într-un generos plan-contraplan, în care monologurile celor două protagoniste au forţa organică de a transmite o emoţie necontrafăcută. Durerea ca un organism viu compus din sisteme şi funcţii care o alimentează este supusă unei vivisecţii revelatoare atât de către Vanessa Kirby, cât şi de Ellen Burstyn (Ellen). Dacă „Pieces of a woman” a fost conceput ca o poveste despre puterea femeii de a merge mai departe, atunci recitalurile acestor două actriţe sunt într-adevăr turul de forţă de care demonstraţia avea nevoie pentru a sta în picioare.

Un alt atu al filmului e portretizarea pe care Shia LaBeouf o face tatălui. Ne-am obişnuit deja cu clişeul bărbatului inferior femeii. Ştim că nu prea se mai poate obţine finanţare cu o poveste în care nu aruncăm măcar o roşie în această direcţie. Nici „Pieces of a woman” nu face excepţie de la regula ineptă a emasculării a jumătate de glob într-un gest pueril reparatoriu pentru secole de inechitate. În timp ce ea suferă cu demintate şi luciditate, el e violent, adulterin şi alcoolic. Previzibil. Ceea ce reuşeşte să transmită, însă, Shia LaBeouf e aceeaşi substanţă emoţională, aceeaşi durere, care se manifestă, doar, diferit. Nu îl poţi urî, nu îl poţi acuza până la capăt; povestea nu eşuează într-o plângere de milă a bietei mame şi o biciuire la stâlpul infamiei a odiosului tată. Ambele feţe ale aceleiaşi monede primesc atenţia cuvenită şi ai şansa de a nu deveni judecător. Nu există decât victime ale hazardului unei existenţe crude şi de neînţeles. Vinovaţi sunt toţi într-o măsură sufiecientă, încât să poată fi absolviţi prin această durere cathartică pe care o parcurg.

„Pieces of a woman” e un film consistent, care găseşte o modalitate solidă şi performantă de a spune o poveste greu de asimilat pentru sensibilităţile spectatorilor dezobişnuiţi cu subiecte serioase. Are tot ce îi trebuie pentru a impresiona artistic, îi lipseşte puţin pentru a emoţiona cu adevărat, tehnic are suficiente merite pentru a fi aplaudat, câteva reuşite individuale nu pot fi trecute cu vederea, clişeele îl fac suficient de comercial pentru a putea fi înţeles de toată lumea, iar echilibrul îl face să depăşească canoanele unei corectitudini călâi. Nu exclamă un mesaj, ci spune o poveste de viaţă.