Un dramaturg cu totul atipic, un dramaturg anti-trend în România începutului de secol 21, textele lui Valentin Nicolau s-au încăpățânat să spună povești despre oameni, pentru că el credea în forța poveștii. „Povești despre oameni. Atât de puțin cere publicul și toți se chinuie să-i ofere enorm altceva”, spunea el. Iar dramaturgia lui, adunată în câteva volume, așteaptă, poate, să fie descoperită și redimensionată…

Se împlinesc, pe 13 ianuarie 2021, șase ani de când nu mai e printre noi. Vă invit, în acest context, la o călătorie prin textele lui dramatice, adunate în mai multe volume. Toate piesele lui, fie cele scurte, adunate în „Păstrează copia și nu uita originalul”, fie cele în mai multe acte, precum „Taina îngerilor”, sau „Aleluia!”, sau cele mai vechi, „Fantoma de la clasa întâi”, „Ultima haltă în paradis” ori „Ultimul împărat”, sunt instantanee în același timp despre sine și despre lumea în care a trăit. Și dacă suntem de acord că autobiografia sapă cărări adânci în textele tuturor scriitorilor, atunci nici teatrul lui Valentin Nicolau nu face excepție.

Oriunde mă duc, numai de mine dau

Ultimul lui volum, „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, apărut postum, configurează aproape premonitoriu un univers tulburat, cu realități paralele, planuri multiple, vieți frânte și, într-un fel, deasupra tuturor planează amenințarea morții. În toate se simte căutarea unui altceva, a unui sens, a unei alte lumi, a unor semne tainice, în toate timpul e suspendat și redimensionat, în toate, „viața e în altă parte”…

Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă și numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar Valentin Nicolau transformă lumea toată într-o mare Scăldătoare Vitezda, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune: „Acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.”

Subiect pe care l-ar fi putut dezvolta într-un text epic care e evident că-l tenta – bogăția didascaliei o arată din plin –, povestea din această piesă e mai degrabă o non-poveste. Este configurarea unui spațiu spiritual și expresia unei căutări. Bine ascuns în spatele unei istorioare cu oameni fără nume, care așteaptă la marginea unei ape, stau de vorbă și-și povestesc viețile, este sugerat un răspuns. Dumnezeu e un copil care se joacă… Iar diavolul e un scamator care îi stă mereu în preajmă și e singurul dispus să se joace cu el… În afara istoriei, la umbra unor biografii pe jumătate inventate, pe jumătate biblice, dramaturgul aduce în prim-plan personaje ale căror suferințe și existențe sunt încă de neînțeles. Un Iov nou, bolnav, puțin răzvrătit, eșuat pe malul scăldătoarei Vitezda, stă de vorbă cu Slăbănogul biblic, căruia Iisus i-a spus să-și ia patul și să umble. Cu toții îl așteaptă sau îl caută pe Dumnezeu, dar e în așteptarea și în căutarea lor ceva din disperarea și speranța cu care ne trăim cu toții viața. În piesa „Om fără om” așteptarea e personajul principal. Așteptarea este însăși sensul existenței. Aici, oamenii bolnavi cu toții de un virus numit „viață” trăiesc crezând că așteaptă vindecarea în apele lacului, însă niciunul nu vrea cu adevărat „vindecarea”. Toți iubesc „așteptarea”… Dramaturgul se joacă frumos cu metaforele și îi place să-și imagineze toate dispozitivele construite de cei care așteaptă, pentru a intra primii în lac.

„La apele lacului accesul se face prin cinci locuri amenajate, ca un fel de ştranduri, înşirate unul după altul la mică distanţă. Cea mai mare parte a malurilor e mai tot timpul acoperită de aburul ce se ridică din lac. În aceste „pridvoare” stau oameni fără număr, cei mai mulţi zac pe priciuri sărăcăcioase, aproape nemişcaţi, privind fix oglinda netedă a apei. Locului i se spune „Casa milei”. Cu toţii sunt bolnavi care trăiesc cu speranţa că un miracol îi va salva. Printre ei sunt oameni-praştie, oameni în catapulte, paralitici în cărucioare cocoţate pe planuri înclinate, gata oricând să se prăvale în lac, schilozi purtaţi pe umeri de namile de bărbaţi încordaţi, pregătiţi mereu să o rupă la fugă spre apă în orice clipă, suferinzi închişi în colivii suspendate deasupra lacului, gata să cadă în momentul în care apele se vor tulbura, trupuri scheletice şi galbene de boală înghesuite în vagonete pe şine ce se sfârşesc în apa lacului etc. Din difuzoare gâjâite se aud din când în când frânturi de muzică, sfaturi medicale şi reclame.”

Departe de trendul literaturii dramatice contemporane, piesa „Om fără om”, deși cu un final ușor abrupt, ca o ieșire grăbită din scenă, pare azi un interesant (și premonitoriu) semn de întrebare adresat universului.

Deși scrise în cu totul alt registru stilistic, și celelalte două piese scurte, „Francezul” și „Fotografia”, sunt metafore ale unui altceva. În prima, un alpinist trece limita dintre viață și moarte undeva, în zăpezile unui vârf de munte, iar în cea de-a doua un bărbat și o femeie împietresc într-o fotografie o existență pe care n-au apucat s-o trăiască niciodată, dar care există și e trăită, undeva, într-o altă dimensiune…

Povești din al nouălea cer

„Aplauze pentru Lena”, având subtitlul „O zi, aproape”, este o piesă într-un act, care propune un joc, o (falsă) poveste de dragoste, ascunsă în spatele unui joc de măşti. Şi care, pe alocuri, devine el însuşi povestea. Pornind de la o temă ofertantă, „veche şi nouă” deopotrivă, un bărbat care-şi pierde soţia la poker, textul dezvăluie nu atât sentimente (deşi nu fuge de ele), cât, mai degrabă, vorbeşte cu umor şi tristeţe despre singurătatea în doi. „Povestea bărbatului care şi-a pierdut nevasta la poker am auzit-o în copilărie, acum mai bine de 40 de ani. Istoria m-a urmărit în toţi aceşti ani. Unul dintre motive a fost că nu pricepeam ce înseamnă poker. M-am lămurit relativ repede. A durat mai mult să înţeleg cum poţi pierde pe cineva care este încă prezent…”, spune autorul despre subiectul primei piese din noul volum. Două partituri dezvoltate solitar, El – miliardarul Dinu, şi Ea – Lena sunt două măşti care nu-şi pot dezvălui niciodată chipul. Poveste despre cuplul frânt, despre teatru, despre neputinţa de a comunica, „Aplauze pentru Lena” este o piesă construită pe o graniţă fragilă şi bine asumată, unde se întâlnesc drama psihologică şi absurdul.

Abordând un subiect mai degrabă curajos şi deloc bătătorit în teatrul autohton, „Aleluia” deschide o discuţie despre Dumnezeu şi credinţă, aşezate faţă în faţă cu societatea contemporană. Text care nu se teme să vorbească despre minuni, cu personaje decupate din realitatea de lângă noi, cea de-a doua piesă dezvoltă o poveste într-un spaţiu provocator pentru regizor: o cârciumă – biserică. Un spaţiu extrem de colorat, în care se întâlnesc exemplare diferite dintr-o „faună” umană din care nu lipsesc beţivii, târfele, matroanele, politicienii corupţi sau îmbogăţiţi postrevoluţie, un spaţiu dintr-o Românie ale cărei coordonate nu sunt neapărat accentuate, un spaţiu metaforic, transformat într-unul real în care lupta dintre alb şi negru se dă la propriu şi se măsoară în jumătăţi de metru cucerite de zidul ce împarte în două cârciuma-biserică. O poveste care ar începe aşa: Într-o zi, un preot primeşte o cârciumă în schimbul unei icoane şi îşi propune să transforme cârciuma în biserică. Ce ascunde lumea dintr-o cârciumă oarecare, dintr-un oraş oarecare, ce taine poartă cu ei oamenii, cum se schimbă atunci când se întâlnesc (sau nu) cu Dumnezeu sunt întrebări care-şi dau (sau nu) răspunsul pe parcurs…

Păstrează copia și nu uita originalul

Doi bărbaţi se întâlnesc din întâmplare într-un compartiment al unui tren care urcă spre munte,  prin tuneluri întunecate şi descoperă cum, fără să ştie, şi-au marcat viaţa unul altuia. O femeie, ziua educatoare şi noaptea târfă, se întoarce în cămăruţa ei sordidă… Un bărbat închiriază o cameră de hotel ca să se sinucidă şi moare de… frică. O femeie reclamă că i-a dispărut omul de zăpadă…

Poveştile din volumul „Păstrează copia şi nu uita originalul” sunt piese de puzzle ce recompun o lume alienată şi tristă, cu oameni chinuiţi de propriii demoni, o lume cu jocuri subtile de planuri, în care absurdul şi realitatea se întâlnesc în cele mai diverse locuri.

E vorba despre şapte piese scurte, care-i oferă cititorului o vitrină mare cu singurătăţi. Diverse feluri de singurătate. Ca nişte imagini decupate din vâltoarea existenţei, câteva minute-ore din viaţa unor oameni, surprinşi în momente în care devin eroi pentru ei înşişi, fără să conştientizeze. Valentin Nicolau îşi construieşte personajele în aşa fel încât să le dea voie să se dezvolte în timp real, alegând exact acele clipe din viaţa lor când, de fapt, timpul se opreşte în loc.

„De regulă, am rejectat ideile de teatru care nu ar fi produs un text dramatic de durata unui spectacol obişnuit. În ultima vreme, însă, tocmai aceste teme de <concert de cameră> au început să mă atragă şi nu le-am mai abandonat”, spune dramaturgul. „Am adunat într-un volum schiţele dramatice care nu depăşesc o oră de joc. Monolog, duet, cvartet… Exerciţii dramatice în situaţii-limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate.”

Volumul „Păstrează copia și nu uita originalul” propune texte care pot fi în aceeaşi măsură citite sau montate, oferind avantajul că, pentru a fi puse în scenă, nu e nevoie de decoruri elaborate sau de artificii complicate. Diferite ca structură şi ca problematică, textele surprind în fond şi o evoluţie a ideilor dramaturgului şi a modalităţilor lui de scriitură.

Piesa cu care se deschide volumul şi care-i dă şi numele este o incursiune subtilă în psihologia a două personaje, care, în mod credibil, în timpul unei călătorii de mai puţin de-o oră cu trenul ajung să-şi descopere secrete îngropate de ani întregi. Cu fiecare dintre replici tensiunea creşte, ca-ntr-un meci pe viaţă şi pe moarte, despre viaţă şi despre moarte. Unul dintre cei doi tocmai a ieşit din închisoare după 19 ani, unde  a fost închis pentru o crimă pe care n-a comis-o. Cel de-al doilea ia trenul pentru prima dată după 19 ani şi se trezeşte faţă în faţă cu propriul destin, aruncat la gunoi tot în urmă cu 19 ani. O poveste plină de suspans, cu accente de thriller şi tenebre dostoievskiene, care începe într-un compartiment de tren cu doi oameni şi se încheie în acelaşi compartiment, cu unul singur… Cine rămâne, cine şi, mai ales, unde dispare sunt întrebări la care dramaturgul în parte răspunde, în parte le lasă deschise.

Alte cinci piese – „Puţină rugină”, „Room service”, „Dacă va ninge”, „Poveşti din al nouălea cer” şi „Zi că-ţi place” –, completează o lume în care fiecare poveste e un alt fel de schiţă a realităţii, urmărind singurătatea în diversele ei grade şi faţete. Personajele sunt oameni care-şi caută nu fericirea, pentru că nu cred în ea, ci doar o formă oarecare de a-şi umple însingurarea – unii cu disprare asumată (ca târfa din „Puţină rugină” sau ca bărbatul care vrea să se sinucidă din „Room service”), alţii cu tristeţe bine camuflată în spatele zâmbetului amar (în „Dacă va ninge” sau chiar în „Zi că-ţi place!”). Oameni cu visuri frânte, care-şi umplu existenţa cu surogate, ce ajung la un moment dat să îi înghită şi să le ucidă şi visele… rătăciţi cu toţii într-un univers „omenesc preaomenesc” ce nu-i mai încape.

Monologul cu care se încheie volumul, „Joi la două”, este un text cu rădăcini în zona absurdului. Şi care s-ar putea rezuma aşa: de la o vreme, lui – „un bărbat matur şi uşor fanat” – începe să i se întâmple ceva ciudat. Toată lumea din jur se poartă „minunat” cu el, timpii şi spaţiile se amestecă, nimic nu mai seamănă cu nimic, doar cuvintele de pe buzele tuturor îl chinuiesc din ce în ce mai tare şi devin din ce în ce mai agresive, mereu aceleaşi şi acelaşi cuvinte repetate obsesiv: „joi la două”. Joi la două trebuie să moară… condamnare absurdă a nimănui şi a tuturor, căreia nu i se poate sustrage, ca-ntr-un alt fel de proces kafkian. Textul reface traseul ultimelor minute dinainte de ora două, când gândurile, amintirile, totul se amestecă şi lasă loc în final uneia dintre cele mai frumoase replici care s-a scris: „Cum să mor, dacă nimeni nu m-a-nvăţat să fiu bătrân?”