La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Vara trecută, când lumea se zbătea în ghearele pandemiei Covid-19, o știre din lumea literaturii răzbătea și la noi. În primul rând, pentru că era despre moarte, care vinde. În al doilea rând, era despre un scriitor important de origine spaniolă, de care se auzise și în România. Știrea a trecut ca vântul și ca gândul. Moartea l-a propulsat pe Carlos Ruiz Zafón în topul de vânzări din rețeaua Cărturești pentru scurtă vreme. În Occident însă nu fusese nevoie de ea pentru ca romanele lui să se vândă în zeci de milioane de exemplare, într-un moment în care planeta nu duce lipsă de scriitori buni.

Foarte posibil ca acest interes să-i fi stârnit un zâmbet autorului. Câtă vreme se găsește un cititor care se apleacă asupra unei povești câteva ore din prea plina lui viață, nu e totul pierdut. Timpul poveștilor e oricând, credea cu tărie Carlos Ruiz Zafón, spectaculoasă întrupare a „animalului povestitor”. Timpul poveștilor este, a fost și va fi mereu. Face parte din natura umană și nu va dispărea nicicând, spunea autorul, căci fiecare dintre noi e un labirint sau, cel puțin, o mână de povești. Pentru iubitorii de literatură, pentru cei care mai pot devora romane ce amintesc de proza spectaculoasă din secolul al XIX-lea, de Dickens, Balzac și Tolstoi, dar și de bibliotecile infinite din scrierile lui Borges sau Umberto Eco, cărțile lui Zafón, parcă neobservate de cronicarii de la noi, sunt o bucurie și un extraordinar prilej de joacă. Iar joaca înseamnă libertate, provocare și inventivitate, aspirație, atenție, prezență de spirit, agerime, străduință sau amintire. Le aveți pe toate în cărțile spaniolului născut la Barcelona, care a vrut dintotdeauna să scrie și s-a impus de la debut.

Cum primul an fără Carlos Ruiz Zafón abia a început, se poate să fie și timpul descoperirii. Nu trebuie să-l citești in extenso ca să intri în jocul lui, dar lectura in extenso îți aduce și reale bucurii. În librării încă se găsesc tetralogia „Cimitirul Cărților Uitate” – „Umbra vântului”, „Jocul îngerului”, „Prizonierul cerului” și „Labirintul spiritelor” – și așa-numitele romane „pentru tineri” „Luminile din septembrie”, „Palatul de la miazănoapte” și, dacă ai noroc, mult mai cunoscutul „Marina”. E un lux pe care ți-l permiți, din păcate, rar să le citești una după alta, că doar viața e atât de scurtă și ai atât de mult de citit, dar un lux care e limpede că te îmbogățește. Să vedem, pe scurt, de ce. De ce l-au citit zeci de milioane de oameni pe Zafón și de ce merită timpul tău?

1.

După Cervantes, Zafón e cel mai citit scriitor spaniol din toate timpurile, susține cunoscuta editură spaniolă Planeta. Un fapt colosal, căruia i se datorează și editarea lui în România, care nu debordează de interes pentru literatura spaniolă. Zafón e ambițios, ludic, aventuros, ingenios, ironic și mai ales foarte, foarte îndrăgostit de literatură, fără să fie elitist. Se vede în oricare dintre cărțile lui, poate cel mai bine în romanele construite în jurul acestui spațiu magic al memoriei intitulat, borgesian, Cimitirul Cărților Uitate. Iubește potecile ce se bifurcă, labirinturile care se ascund dincolo de oameni și de lucruri, cotloanele ascunse, transformările și istoriile căzute în uitate. Îi place să iscodească spiritus loci, să descopere, să rememoreze și să inventeze în egală măsură.

„Umbra vântului”, romanul cu care a dat lovitura, deși era deja cunoscut ca autor de literatură pentru adolescenți, romanul cu care spune că și-a făcut al doilea debut, care s-a vândut în aproape 20 de milioane de exemplare și s-a tradus în 40 de limbi, o dovedește cu asupra de măsură. Citindu-l, te gândești inevitabil la Umberto Eco, Alexandre Dumas și Charles Dickens. Înțelegi că autorul l-a dorit „romanul romanelor”. De altfel, el însuși a explicat cel mai bine într-un interviu: „Am vrut să fac ceva special, ceva care să fie tot ce-mi doresc de la o carte. Am luat ce era mai important pentru mine, toată marea ambiție din romanele secolului XIX – Tolstoi, Dickens, Collins –, dar am încercat să reconstruiesc totul cu toate elementele narative pe care ni le-a dat secolul XX, de la gramatica filmului, multimedia, literatura de ficțiune în general, de la tot, ca să creez pentru cititor o experiență de lectură mult mai intensă. Asta a fost ideea, asta am vrut să experimentez cu Umbra vântului. Într-un fel, Umbra vântului e ca un roman al romanelor; e o poveste alcătuită din povești, o poveste în care umorul se combină cu misterul, cu o poveste de dragoste, cu o ficțiune istorică – ea combină multe genuri ca să creeze unul nou, un hibrid.”

2.

Ecletism, fără elitism. Acesta este un fel de partidă câștigată pentru scriitorul spaniol care a scris mulți ani scenarii de film. Și nu oriunde, ci chiar la Hollywood, pentru „mașinăria infernală”, la care a renunțat și despre care nu-i plăcea să vorbească. Ținându-se departe de experimentele postmoderniste din anii ’90, al căror fan nu era deloc, Zafón s-a lăsat în voia libertății. El este, în primul rând, un povestitor liber în toate cărțile sale. Convențiile și prejudecățile nu sunt o capcană în care să pice, nici demonstrativismul. Amestecul este semnul vremurilor noastre. Amestecurile reușite din literatura romancierului care a scris prima carte la șaisprezece ani sunt accesibile și le oferă plăceri tuturor cititorilor. Nu e nevoie să deții o parolă ca să pătrunzi în ținuturile lui. Trebuie doar să te lași purtat și, vorba lui Umberto Eco, să faci „pactul cu ficțiunea”, iar plăcerea drumului e garantată.

3.

La șaisprezece ani, când studia la un colegiu iezuit din Sarrià, Barcelona, orașul lui natal, Zafón a scris prima carte: un roman de… 600 de pagini. Arhitectura neogotică a clădirii în care învăța zi de zi și al altor zone din spectaculosul oraș mediteraneean își exercitau deja forța asupra imaginației adolescentului. Evident, majoritatea editurilor care au primit manuscrisul nu au răspuns niciodată. A răspuns însă Francisco Porrúa, renumitul editor argentinian al romanului „Un veac de singurătate” de Gabriel García Márquez, care l-a invitat la o discuție și l-a sfătuit să aibă răbdare, să continue și să scrie exact ce îi place. De atunci, arhitectura neogotică nu a mai plecat din romanele lui. Iar Barcelona și-a găsit un scriitor care să-i aducă un omagiu irezistibil. Barcelona și-a găsit, am putea spune, povestitorul din mileniul III. Iată orașul învăluit în cețurile lui albăstrii, iată portul, marea și Barceloneta, iată cartierul gotic, lampadarele și iată-i și pe barcelonezii de odinioară. Colina Montjuïc și cimitirul ei, Parc Guell și Sagrada Família, Tibidabo și priveliștile lui, mânăstirea și cartierul Pedralbes sunt toate în cărțile lui Zafón. Poet al înserărilor, pasăre de noapte, scriitorul pune și scoate măști cu mare îndemânare: Barcelona lui este Barcelona eroilor lui, măștile ei seduc, ascund, te provoacă pe tine, cititorul, să-ți închipui ce e dedesubt. În cazul celor care-i citesc cel puțin tetralogia „Cimitirul Cărților Uitate”, e foarte posibil ca felul în care vor vedea sau revedea orașul mediteraneean să fie măcar puțin felul în care Zafón a desenat Barcelona în cărțile lui.

4.

Cimitirul Cărților Uitate, acest topos atotîncăpător, acest spațiu care-există-și-nu-există, care a prins contur în imaginația scriitorului după vizita la un depozit de carte  aflat undeva în Los Angeles, orașul în care Zafón s-a mutat de tânăr, cu banii din premiul câștigat cu prima lui carte, este, pentru cei care se înfruptă sau doar ciugulesc la festinul imaginației, un fel de corn al abundenței. Recurgând ingenios la instrumente din literatura pentru copii și din romanul de consum, cărțile din această serie clădesc acest spațiu ce-ți rămâne în gând și după ce ai terminat de citit și te provoacă să ți-l imaginezi. Iată-l descris, cu toată ironia abia sesizabilă, în „Jocul îngerului”. Acolo, Isaac, păzitor al spațiului sacru, cu care facem cunoștință chiar din „Umbra vântului”, povestește: „Ceea e vezi dumneata aici este suma secolelor de cărți pierdute și uitate, cărți care erau condamnate să fie distruse și reduse la tăcere pentru totdeauna, cărți care păstrează memoria și sufletul unor vremuri și minuni de care nimeni nu-și mai amintește. Nimeni dintre noi, nici măcar cei mai vârstnici, nu știe exact când a fost creat acest loc și nici cine l-a creat. Probabil e aproape la fel de vechi ca orașul însuși și a crescut odată cu el, în umbra lui. Știm că edificiul a fost ridicat din rămășițele unor palate, biserici, temnițe și spitale care probabil au existat cândva pe acest loc. Structura principală datează de la începutul secolului al XVIII-lea și de atunci s-a schimbat în permanență. Înainte vreme, Cimitirul Cărților Uitate a stat ascuns sub tunelurile orașului medieval. Unii spun că, pe vremea Inchiziției, oameni știutori de carte și liber-cugetători ascundeau cărți interzise în sarcofage și le îngropau în osuarele existente în tot orașul ca să le protejeze, nădăjduind că generațiile viitoare le vor putea dezgropa. La jumătatea secolului trecut, s-a descoperit un tunel lung care conduce din măruntaiele labirintului până în pivnițele unei vechi biblioteci care e blocată și ascunsă sub ruinele unei vechi sinagogi din cartierul Call. Când ultimele ziduri ale orașului au căzut, s-a produs o alunecare de teren, iar tunelul a fost inundat de apele torentului subteran care, de veacuri, curge pe sub ceea ce astăzi este Rambla. Acum e impracticabil, dar bănuim că, pentru mult timp, tunelul cu pricina a fost una din principalele căi de acces către locul acesta.”

5.

Într-un fel, ar fi de sperat ca literatura lui Carlos Ruiz Zafón să rămână literatură. E de înțeles de ce autorul, iubitor de cinema și scenarist în „cetatea filmului”, a opus rezistență la propunerile de adaptare. Ocolind pericolul știut al trivializării prin adaptare cinematografică, scriitorul apără și așa literatura. „Ar fi greșit să exploatăm sau să traducem aceste cărți în alt gen”, spunea el. „E în regulă să facem film din ele, dar de ce trebuit să fie totul film, miniserie sau serial? De ce nu poate o carte să rămână carte? Datorită naturii lor, prin sentimentele mele pentru ele, cărțile sunt bine așa cum sunt. Când le citești, în mintea ta ele sunt deja imagini în mișcare în cele mai bune condiții posibile; este un element care face parte din ele”.

Foto: CarlosRuizZafonOFICIAL