În fiecare an, instituţiile culturale vieneze se întrec pe sine în seara de Revelion. Opera de Stat prezintă, conform tradiţiei, „Liliacul“ de Johann Strauss, în timp ce în programul de la Konzerthaus se află Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven. Şi oferta teatrelor este pe măsură. Spectacolele de pe afiş sunt de calitate, dar în mare majoritate comedii. Nu de puţine ori teatrele programează chiar premiere pentru această seară specială. Biletele se vând cu două luni înainte şi se epuizează repede.
În anul care tocmai s-a încheiat, pandemia a modificat şi evenimentele culturale de Revelion. Datorită măsurilor de siguranță sanitară spectacolele pot avea loc doar fără public în sală. Astfel, Opera de Stat şi Konzerthaus au transmis programul „clasic“ prin metoda live streaming. Spre deosebire de alte teatre care sunt de mai multe luni active pe internet, Burgtheater a renunțat până acum la producții realizate pentru mediul virtual. Excepție fac evenimente precum workshop-uri şi cursuri deosebit de valoroase.
Situaţia se schimbă însă în seara de Revelion, când Burgtheater transmite pentru prima dată prin live streaming o producție elaborată pentru spațiul virtual. „Mașina din mine (versiunea 1.0)“ este o coproducție între Dead Center şi Festivalul de Teatru de la Dublin ce a avut premiera în capitala Irlandei în toamna anului 2020, cu actorul Jack Gleeson ca protagonist. În această nouă creație, duo-ul regizoral britanico-irlandez Dead Center alias Ben Kidd și Bush Moukarzel se aventurează în lumea transumanismului – un domeniu de cercetare care încearcă să extindă limitele posibilităților umane, fie ele intelectuale, fizice sau psihologice, prin utilizarea proceselor tehnologice. Utopia nemuririi joacă, așadar, un rol major în monologul rostit la Viena de Michael Maertens.
Lucrarea are la bază volumul multipremiat „To Be a Machine“ apărut în 2017. În publicaţia jurnalistului irlandez Mark O’Connell este vorba despre transumaniști, cyborgi, bio-hackeri. Sunt oameni de ştiință din Arizona sau Silicon Valley care încearcă să stocheze creierul uman în iClouds sau să aplice corpului fenomenul de criogenie, astfel încât acesta să poată fi readus la viață într-un viitor nu prea îndepărtat – în timp ce capul este uneori separat de corp! Kidd şi Moukarzel prelucrează raportul de 300 de pagini al lui O’Connell, îmbogăţindu-l cu trimiteri la vremurile actuale ciudate și cumplite. Piesa a luat naştere în doar câteva luni, în perioada pandemiei, subiectul transumanismului încadrându-se de minune în stagiunea actuală a Burgtheater, care are ca temă principală „corpul“.
Timp de 45 de minute, cât durează reprezentaţia, Michael Maertens – unul dintre cei mai apreciaţi actori ai scenei germane – se află live pe scena sălii Kasino a Burgtheater. Vorbește frontal în camere de filmare și, de asemenea, cu el însuși pe o tabletă aflată pe un stativ, la înălţimea capului. De cele mai multe ori, se adresează „publicului“ reprezentat de o sută de tablete „așezate“ pe scaunele din sală. Pe ecranele acestor iPads se pot vedea chipurile preînregistrate ale spectatorilor. De altfel, pentru a putea viziona spectacolul de acasă, după achiziţionarea biletului, fiecare spectator a fost rugat să înregistreze trei videoclipuri a câte 30 de secunde cu el însuși: privind în camera video a computerului sau a telefonului mobil, râzând și „dormind“ sau, mai bine zis, stând cu ochii închiși. „În timpul spectacolului, privitorul se uită mai mult sau mai puțin la sinele său încărcat anterior pe iPad“, spune Ben Kidd. La urma urmei, transumaniștii speră că la un moment dat va fi posibil să încărcăm conștiința noastră pe internet, pentru a o putea accesa mai târziu, atunci când va deveni posibil din punct de vedere tehnic.
Michael Maertens este Mark O’Connell. Povestește despre cele descoperite în timpul cercetărilor sale. Glisează cu degetul ușor peste iPad, dând la iveală specialiști precum Tim Cannon, Ray Kurzweil sau Max More. Autoproclamat cyborg și luptător împotriva imperfecțiunii fizice, Cannon folosește implanturi pe care și le coase sub pielea de pe brațe. Unul dintre acestea, de exemplu, îi măsoară temperatura și reglează încălzirea în funcție de rezultat. Max More este președintele companiei Alcor din Arizona, care pledează pentru înghețarea cadavrelor și a creierelor umane în azot lichid după moartea legală, în speranța de a le reînvia și de a le restabili sănătatea deplină în cazul în care o nouă tehnologie va fi dezvoltată în viitor. „Oamenii sunt preocupați de părăsirea corpului, de fapt, încă din vremea Epopeii lui Ghilgameș“, se menționează la un moment dat în piesă. Textul cuprinde și observații legate de prezența noastră actuală în mediile electronice, robotizarea locurilor de muncă, precum și reflecții despre pandemie, despre previzibilitatea întrebărilor și deosebirea între răspunsurile date de o mașină sau de o ființă umană.
Faptul că Maertens își întâmpină la început spectatorii cu fraza „încă o față pe ecran“ nu diminuează bucuria reîntâlnirii „în sala de spectacol“. Cele o sută de iPad-uri aranjate cu grijă în auditoriul sălii Kasino am Schwarzenbergplatz asigură momente frumoase de teatru. Nu de puține ori m-am surprins căutând figuri cunoscute printre chipurile afișate pe iPad-uri. Majoritatea spectatorilor s-au filmat în singurătate, la unii însă se iveşte uneori încă o persoană în cadru, mânată de curiozitate. O apariție trecătoare, dar binevenită, care produce zâmbet pe fața privitorului. În centrul atenției lui Dead Center se află experiența comună. Implicarea publicului nu le este străină celor doi regizori, cunoscuți şi în Romania prin spectacolul „Prima piesă a lui Cehov“, prezentat la Festivalul Național de Teatru în 2018. La un moment dat, Maertens interacționează cu privitorii prin funcția de chat, invitând la meditație. În timp ce mesajele curg neîncetat, protagonistul întreabă o „spectatoare“ din public „cum va muri?“, „din ce cauză?“. Instantaneu fluxul de mesaje se opreşte. Urmează un moment de linişte deplină, în care se simte, tangibil, emoția comună, cu toate că magia serii constă în mare parte din gadget-uri electronice. „Chiar dacă nu s-a găsit încă un leac împotriva morții, negăm haosul realității noastre în favoarea fanteziei“, pare să concluzioneze spectacolul, care se încheie cu melodia „My Body is a Cage“ a grupului canadian Arcade Fire. De altfel, fundalul sonor (sound design Kevin Gleeson) oferă un farmec aparte pe tot parcursul reprezentației.
Spectacolul îţi dă uneori senzaţia că te uiţi la un film ştiințifico-fantastic – în special atunci când protagonistul îmbrățişează un iPad-spectator, îţi stârneşte cele mai sincere râsete, dar provoacă şi stări de nostalgie, tristeţe şi bucurie deopotrivă. Ce dovadă mai mare că avem nevoie de teatru (pe viu)?