Ca de 82 de ani încoace, și 2021 a început în ritm de ¾ la Musikverein, sala în zidurile căreia a băgat bani serioși și armânul Nikolaus Dumba, amicul lui Klimt (cel cu frescele de la Peleș, asta ca să nu uităm că-n dimineața primei zile a anului se umblă ba cu sorcova, ba cu valsul, la brațul feldmareșalului Radetzky). Pentru ca, vorba lui Paul Georgescu, „să fie viața mai cu hrean, piper și cheschevu”. Și mai cu sticluță cu săruri fără de care bănuiesc că se rezista problematic la poveștile romantice din tinerețea lui Dumba și Klimt, cu noianul lor de frumuseți clorotice și lipotimice. Asta pe malurile lacului Attersee, pe unde Gustav observa reflectările vilelor în apele vălurite de o blândă cromatică. Fiindcă pe malurile Lacului Morii stecluța are vitrion englezesc și Mița baston.

Așa că oricum pe aici nu s-ar fi leșinat de plictis. Nici atunci, nici pe cărările lui 2020. Nu-i vorbă, molima a trezit o predilecție teoretizantă de masă, într-un spectacol care e tot mai rar al locului și tot mai des al… al locuitorului planetei în general. Or, astfel se cam încheie cu lacurile, sărurile și săruturile lui Gustav Klimt și începe să adie aspru a Otto Dix. Poate și unde dăm pe-afară de înțelepciune genuină.

Cine nu e-năuntrul meșteșugului (oricare dintre ele), e „civil” (reacție cu ton de la blând-ironic la o agresivitate deseori îndreptățită). Pe de altă parte, când iese din schimb pe poarta meseriei, fiecare e priceput în tot și-n toate. E limpede: „civilii” sunt întotdeauna ceilalți, ca să-l parafrazez pe Jules Renard. Și dacă spectacolul celorlalți nu ne place, cât de statui ar fi, subit ne-aducem aminte că „unde e minte multă e și prostie multă”. (Ce activist PCR – nu, sigla nu e pentru Reacție de Polimerizare în Lanț/Polymerase Chain Reaction, dar cu lanțurile are indubitabilă legătură – de dugheană o fi pritocit-o?) E liniștitoare, cum se vede, convingerea că de la Einstein la Shakespeare, de la Homer la Hawking, de la Caion la Caragiale și de la proton la palton cam tot o apă și-un pământ și, cum oricine ar putea face orice, oricând i-ar cășuna („Dacă vrei, poți.” – Pe bune, domnu’ Torsion A.?!…), înseamnă c-a și făcut-o.

E aici un melanj parșiv între un captatio benevolentiae de producător nesigur pe vânzarea mărfii și crampă sindicală de industrie care abia de-și mai trage sufletul și nimeni nu pricepe de ce nu și-l dă odată, că doar do ut des (zic „șoapte fără de-nțeles”). Numai că bunele practici ale realității nu țin cont nici de sindicate și nici de palate, ci, pesemne, de ceva ce-ar aduce a „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn”. Țineți minte, nu? Țiganul cu cetera, neamțul cu șurubul, jidovii cu legea, suferința și banii, ungurul cu chefurile, turcul cu sabia, sârbul cu sapa, rusul cu beția… Cam schematic Sadoveanu, dar nimeni nu ne oprește să ducem mai departe povestea, asta și fiindcă printre multele, nenumăratele neamuri, e și cel al povestitorilor, început pe pereții de la Altamira, Lascaux ori Gaura Chindiei. Și dus mai departe de tot ce mișcă-n vorbele care nu sunt altceva decât semințe de lumi, chiar și-atunci când sunt îmbrăcate doar în gesturi, tăceri, insinuări tactile, boare și miresme. Iar în ADN-ul seminței de lume, așadar al poveștii, e înscrisă și încăpățânarea supraviețuirii, lucru ce sare-n ochi în bornele fundamentale care sunt Șeherazada și, mai târziu, cei zece tineri refugiați din Florența, care se întâlniseră într-o dimineață în biserica Santa Maria Novella, în ciuda zilei de marți (doar Afrodita/Venus și Ares/Marte, cel ce a dat nume zilei a doua a săptămânii, l-au făcut și pe Anteros, zeu al iubirii biunivoce și pașnice, încă o dovadă că ziua e fastă) și-a zilelor de ciumă (amuzant: Afrodita era Pandemos, a tuturor, și-așa au mai apărut ceva venusieni, dintre care cel mai iute-n arc tot Eros s-a dovedit; între cei doi frați de mamă diferența e ca între Bambi și Woody Woodpecker, dar de-amândoi e nevoie, vreau să zic și de copiii Afroditei, și de-ai lui Disney și Walter Lantz).

Strategia propusă întru supraviețuire și de autorii arabi, și de Boccaccio e poziționarea naratorilor în spațiul clocotitor al pulsiunilor erotice, un soi de invitație la sex și ca act germinativ prin excelență, ca ARN mesager în traducere la zi, ca swing în toate sensurile cuvântului, de la scrânciob la ringhișpil, de la jazz la legănare de grup – vorbim mereu despre Șeherezada și tot uităm de voyeurismul micii Doniazada, martora nelipsită a celor o mie și-una nopți. Căci narativitatea și sexualitatea sunt totuna, născătoare ambele de ființe și lumi, cum am mai spus. Iar voyeurismul și corespondentul lui întru auz sunt solul fertil pe care ambele iau chipul spectacolului.

O știa bine, acum exact 50 de ani, Pasolini, o știu și cei de la Teatrul Național din Craiova care, de vinerea trecută, au pornit un proiect – Hektomeron – conform căruia cele 100 de povești boccacciolești, în viziunea a 100 de regizori din 100 de țări, și, cu o excepție, a actorilor teatrului, vor fi spuse timp de 100 de zile pe platforma www.hektomeron.com. Poate că până pe 24 aprilie, când totul se va încheia în trombă, într-un megaspectacol de 25 de ore cuprinzând toate cele 100 de microspectacole, se va mai fi potolit și vipia pandemică. Oricum Boccaccio nu a greșit și, dacă altfel nu s-o putea (e limpede: Evul Mediu o fi fost întunecat pentru unii, dar și destule nuanțe rubiniu-Pigalle s-au nimerit, unele găsindu-și ecou până pe sub Toaca și Panaghia, pe „cărarea afurisită dintre Secu și Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând un glas îngeresc: Ici în vale la pârâu/Mielușa lui Dumenzeu. Iar câte-un glas gros răspunde: Hop și eu de la Durău/Berbecul lui Dumnezeu!…!”), atunci, cel puțin prin exercițiul actorilor craioveni să ne bucurăm de hazul și paciența toscanului. Ceea ce Adrian Andone a început foarte bine, dând glas caragialesc zugravilor puși pe farse Bruno și Buffalmacco, neghiobului lor camarad Calandrino cu tot cu nevasta burdușită, dar iubitoare, ba chiar și pietrei celei negre a invizibilității, sub ochiul regizorului italian Enrico Bonavera. Când lucrează cu Szabó K. István, Adrian Andone schimbă cu 180 de grade registrul, fără a rata farsa cuvenită cărpănosului messer Francesco Vergelessi, însă retorica generează o cu totul altă cale: în fond, suntem în sfertul de ceas propus, în fața unei miraculoase declarații de dragoste a tânărului Zima, iar decorul de spital sugerează că abia iubirea e panaceul, căci eternitatea fie și fulgurantă e mai presus de ternitatea care s-ar vrea lege-n veșnicie. Morala e de ținut minte: „Mai bine să faci ceva și să-ți pară rău c-ai făcut, decât să nu faci și să-ți pară rău că n-ai făcut.”

La fel, în optimă conversație cu directorul de scenă Neo Kebitse din Botswana, Cătălin Vieru, aproape tangibil în interactivitatea cu videocamera, utilizează sugestiv, colocvial îmi vine să zic, pantomima, cu măsura necesară, făcându-și-l persuasiv pe brutarul său Cisti și ideea că gustul și noblețea vinului sunt generate de caracterul celui ce-l produce. Poveștile florentino-craiovene abia au început, curativul sfert de ceas de seară e un remediu de încercat (dacă lui Boccaccio i-a folosit, nouă de ce să nu ne…), iar dozele care ne scăpă se pot administra în  maratonul de aprilie (moment sigur al rapelului).

Cât despre fereastra chiliei carantinabile, dinlăuntrul împăcării cu sine, lumea poate fi văzută și altfel: „Fusese un dar această boală planetară (…) Cineva luase ceasul în mâini și îi zdrobise cadranul de fier până când acele înnebunite au început să ticăie vibrând pe loc și să înainteze cu respect pentru fiecare secundă.” Frazele aparțin actriței și, aici, scriitoarei Antoaneta Zaharia, și se găsesc în volumul ei de proze scurte „În căutarea lui Porcelaine”, apărut la sfârșitul toamnei la Casa de pariuri literare. Textele, în cea mai bună parte (dacă nu toate) gândite și finalizate din primăvara până-n toamna anului trecut, sunt excelente miniaturi stilistice purtând în ele una și aceeași vocație a povestirii de a se opune neantului, în cazul dat prin personaje aparent mărunte, invizibile, cărora autoarea le descoperă vocația de eroi ai unor universuri din vecinătate pătrunse de probitate. Un fel exemplar de „respect pentru fiecare secundă”, în afara căruia supraviețuirea e cel mult viermuială sau, cum ar fi zis boierul Gheorghe Paul Jurgea-Negrilești, citat de Constantin Țoiu: Si tira avanti… Or, seva din venele supraviețuirii refuză târârea, fie ea și înainte, opunându-i exigentul: Si sbalza avanti!