Dacă despre spectacole hibride, online sau offline, am tot vorbit în ultimul timp, oare ce se mai întâmplă cu dramaturgia românească contemporană? Un subiect sensibil până recent, care năștea polemici în orice context sau genera concluzii sumbre, pline de dezamăgirea lui „nu există”. Ei bine, în toată această perioadă propice reflecției, cercetării și participării virtuale la diferite conferințe, dezbateri, întâlniri teatrale, am reușit să tragem niște concluzii. Încep să se contureze direcții, să se facă auzite nume și opinii. Cred că, în sfârșit, putem afirma faptul că noile voci în dramaturgie sunt tot mai numeroase, capătă vizibilitate și se bucură de tot mai multă susținere.

Subiectul a ajuns în atenția noastră și datorită echipei REACTOR-ului clujean, unii dintre cei mai ingenioși și mai activi independenți din țară. Prin programul „Retrospectiva 7”, ei își sărbătoresc cei șapte ani de existență pe care îi împlinesc în luna martie. În lunile care urmează, vor explora patru zone de interes: dramaturgia contemporană românească, teatrul documentar (prin istorii personale și istorii recente), experiment și cercetare, dar și dezvoltarea ofertei culturale pentru copii prin platforma MiniReactor. Unul dintre evenimentele festive a fost dezbaterea „Practici și funcții ale dramaturgului. Trecut, prezent și viitor”. Desfășurată online și avându-i ca invitați pe criticul de teatru Miruna Runcan, dramaturgii Alina Nelega, Matei Vișniec, Alexandra Pâzgu, Petro Ionescu, regizoarea Catinca Drăgănescu și Panna Adorjáni, perfomer, discuția a fost moderată de Mihaela Michailov. Au fost subliniate momente-cheie din istoria ultimilor 30 de ani, puncte forte care au deschis noi perspective în dramaturgie și au favorizat o dezvoltare rapidă.

Unul dintre fenomenele ultimelor decade, care a contribuit la evoluția semnificativă a dramaturgiei românești contemporane, a fost înființarea unor programe de profesionalizare a scrisului. Fie într-un cadru instituționalizat, cum este exemplul masteratelor de scriere dramatică de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București și cel de la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Fie sub forma unor ateliere și rezidențe de creație, REACTOR fiind recunoscuți pentru programul „Drama 5”. Ajunsă deja la cea de-a V-a ediție, rezidența li se adresează unor autori în număr de cinci, ale căror spectacole sunt montate ulterior de tineri regizori. Piesele sunt arhivate pe site-ul lor și pot fi citite online.

Dramaturgia ca gen literar nu atrage foarte mulți adolescenți atunci când o studiază în liceu. Pentru că, așa cum afirma în dezbaterea online criticul de teatru Miruna Runcan, „literatura dramatică nu e ceva ce trebuie citit în manual, ci trebuie făcut, cu care trebuie să te joci cu elevul”. Pentru cei care se apropie de teatru, provocarea scrisului uneori rămâne în sfera intangibilului. Implică talent și har, ca în orice altă profesie cu profil artistic, însă presupune și o foarte bună cunoaștere a întregului areal teatral. Asta incluzând și mici exerciții aplicate de scriere, deprinderea unor tehnici, dar și contactul cu ceilalți creatori. Prin astfel de programe de profesionalizare amintite anterior, dramaturgia își dezbracă haina monstrului de neatins și de neînțeles.

Pe lângă crearea unor contexte de întâlnire și exprimare artistică, a apărut o lărgire a perspectivei asupra lucrului în echipă. Funcțiile prestabilite ale membrilor unei echipe, altădată de neclintit, încep să capete mobilitate. Acum rolurile sunt interșanjabile într-un colectiv de creație. Actorul și regizorul devin dramaturgi, iar dramaturgul are posibilitatea de a fi performer. Astfel de experiențe sunt încurajate și abordate tot mai frecvent în procesele de creație ale spectacolelor. S-a produs o schimbare ambivalentă: pe de-o parte, estetică, pe de altă parte, generațională și de mentalitate.

Imediat după anii 1990, prin experiența internațională a artiștilor rezidenți la instituții de învățământ prestigioase din străinătate, au pătruns în spațiul românesc multiple tehnici de lucru la scenă. Grupurile revoluționare dramAcum, Tanga Project și Ofensiva Generozității au introdus doc-fiction-ul și teatrul verbatim. Ceva mai târziu, a fost preluată metoda devised theater, care astăzi este aplicată de tot mai mulți creatori. Toate aceste modalități presupun un proces de cercetare, discuții deschise și sesiuni de brainstorming, etape care impun participarea întregii echipe la crearea spectacolului sau a performance-ului. Din astfel de coagulări creative se nasc noi funcții ale celui care îndeplinește sarcina dramaturgului.

În mod organic și necesar, se formează o disociere între autorul dramatic și dramaturgul de spectacol. Asemenea celorlalți scriitori, autorul dramatic se retrage, de cele mai multe ori, în turnul său de fildeș, în care se lasă pradă inspirației și se apucă de scris. Creează în solitudinea propriilor gânduri, fiindu-i suficient universul său imaginar pentru a da contur unor lumi palpabile. La pol opus, dramaturgul de spectacol se implică activ în tot procesul de ridicare al unui spectacol. El e mereu prezent, notează, adaptează, preia idei, propune soluții. În cadrul discuției lansate de REACTOR, Alina Nelega explică: „Pentru mine e o diferență mare între autor dramatic și dramaturg. Din perspectiva practicalității scenei, dramaturgul, care pentru mine înseamnă dramaturg de scenă, reprezintă această persoană care este mult mai puțin prezentă decât ar trebui în economia spectacolului din România. Dramaturgul este foarte important. Dacă ne uităm puțin la spectacol, ne dăm seama că lipsește foarte tare un dramaturg, că ritmul, pauzele, lungimile, dezvoltările sunt defecte de multe ori.” În construcția unui spectacol, indiferent de la ce tip de suport scris se pornește, va exista întotdeauna nevoia unor adaptări în funcție de concepția regizorală și scenografică. În ultimii ani, se resimte tot mai puternic lipsa unui astfel de dramaturg de spectacol, care să subordoneze textul conceptului. Recent ivită în interiorul echipei teatrale, meseria nu este încă legitimată în România și nici exploatată suficient de mult, mai ales în teatrele subvenționate. Dar are un potențial pe care începem să îl admitem cu toții.

Așadar, invitația la dialog propusă de REACTOR a fost acceptată și cred că va continua. Pentru că dramaturgia românească contemporană abia începe să își arate conturul și potențialul. Ultimii ani au fost tranzitați de schimbări, încercări și tatonări de teren. Acum e momentul ca direcțiile care se întrevăd să capete consistență și materialitate. Poate că e timpul să credem într-o renaștere a dramaturgiei, pentru care trebuie să fim pregătiți, cu ochii odihniți pentru lectură și mințile ascuțite pentru noi înțelesuri.