Succesul este o marcă; o recunoaştere îmbucurătoare. Cine nu vrea să aibă succes? E plăcut să guşti din sentimentul satisfacţiei supreme, să primeşti felicitări spuse cu glas cald şi oriunde priveşti să găseşti zâmbete binevoitoare. E minunat. E un scop, o dorinţă pusă în gând când sufli în lumânări, o întrebare pe care o adresezi în secret ghizilor spirituali când eşti doar tu cu ei, o declaraţie publică spusă cu jumătate de modestie, e ceva cum nu se poate mai firesc să îţi doreşti să ai succes. Deşi deprinderile bunei creşteri înfrânează de multe ori reacţiile fireşti de entuziasm, deşi parcă nu se cade să ne savurăm porţia delicioasă de succes în văzul lumii, deşi e mai bine să te arăţi încântat, dar nu tocmai extaziat, tuturor ne bubuie piepturile de mândrie şi plăcere când avem ocazia să ne întâlnim cu numitul succes mult visat.

Streaming-ul live cu spectacolul „Peretele” semnat de Lia Bugnar, la Teatrul Metropolis este un succes incontestabil. Declaraţiile „la cald” anunţau peste 3700 de bilete vândute, ceea ce ar putea însemna şi până la peste 5000 de spectatori în timpul transmisiunii în direct şi alte multe mii, probabil, în zilele următoare, când spectacolul a rămas upload-at pe platforma online. Şi multe mesaje de felicitări au curs şi multe „Bravo!” cu multe semne de exclamare. O bucurie, aşadar. Un bum de marketing încununat de celebrarea îndelungă, consistentă şi meritată a tuturor celor cărora li se datorează această recunoaştere ce se pare a fi unanimă. Perfect legitim ca o muncă serioasă, apreciată cum se cuvine, să aibă parte de expunere publică şi laude.

Performanţa din departamentul de Comunicare depăşeşte, însă, de această dată performanţa reală de pe scenă. Tot constructul realizat în jurul spectacolului e un bun vehicul de marketing care şi-a depăşit cu mult target-ul. Biletele s-au vândut şi lumea încă vorbeşte despre cum mai poţi cumpăra în continuare bilete pentru a vedea acest fenomen apreciat de atâţia şi atâţia oameni. Toate căsuţele de pe To do list-ul de promovare şi publicitate au fost bifate şi chiar îmbunătăţite. Notorietatea în spaţiul public a câtorva nume din echipa de creaţie şi îndemnurile lor călduroase, ajunse la mii de fani şi-au atins scopul. Evenimentul în sine e, poate, cel mai mare succes dintre transmisiunile live din sala de teatru din perioada în care mai rapid sau mai la spartul târgului a trebuit să se găsească soluţii pentru a putea oferi publicului în continuare spectacole la standarde acceptabile.

Performanţa artistică, însă, privită fără filtrele declaraţiilor entuziase din mediile de socializare sau chiar ale protagoniştilor emoţionaţi şi sincer bucuroşi să revină pe scenă cu câteva minute înainte de „ridicarea cortinei” sau la doar câteva minute după „lăsarea” ei, are mult mai puţine merite cu adevărat calitative. Spectacolul „Peretele” este o comedie uşoară ca o pană, cu o intrigă simplistă, un fel de vodevil fără profunzimi, bazat pe umorul replicilor de efect, în care sunt integrate comentarii cântate într-o încercare de distanţare à la Brecht lăsată la jumătate. Intenţia iniţială nu pare a fi aceea de a combina firescul de sufragerie cu cine ştie ce concepte de teatru epic. Rezultatul de recitativ al songurilor pare a fi derivat în imposibilitatea majorităţii distribuţiei de a cânta partituri mai complicate; abilităţile muzicale ale multor actori din acest spectacol sunt departe de a fi ideale şi, astfel, probabil s-a ajuns la varianta în care se dizează îndelung cam aceleaşi note în multe şi îndelungi momente statice, în lumina spotului de urmărire. Şi devine obositor şi redundant şi previzibil. Pentru o comedie, ritmul e mult prea aşezat. Reţeta parcă prea aplicată ca la carte. După prima jumătate de oră ştim ce va urma în restul de o oră şi jumătate.

Iar personajele stau. Stau mult. Unii în pat, alţii pe scaune. Mult şi apăsător de inactiv. Se ridică fiecare conştiincios când îşi recită songul. Iar pentru a rupe monotonia se dezbracă un trup frumos de bărbat, care aşa dezbrăcat rămâne, dintr-o motivaţie uşor forţată şi prea puţin susţinută din scriitură. E nevoie de multă bunăvoinţă pentru a merge cu propunerile. E nevoie de un public care să vrea el însuşi să se simtă bine cu tot dinadinsul pentru a râde cu gura până la urechi şi a deveni fan al acestei poveşti de viaţă, cu un soţ care aşteaptă doar moştenirea socrului penru a putea apoi să îşi părăsească soţia pentru amanta sa, curvă de bordel, care tocmai ce naşte în camera de alături, asistată de trei colege cu nume haioase. Nu prea ai de ce să empatizezi cu personajele, te distrezi la poveştile de prin bordel spuse mai cu nostalgie, mai cu obidă, dar aproape că îţi e indiferent, oricare ar fi deznodământul. Iar socrul cel muribund e un tip care ar putea fi fratele celei care se presupune că îi e fiică şi fiul celei care se presupune că îi e soţie. O poantă în alcătuirea distribuţiei care poate fi sau nu gustată.

Performanţa fără nicio indulgenţă există în două momente – interpretarea susţinută şi asumată a lui Marius Manole, care joacă dramatic şi consistent. Avantajul gros-plan-ului arată toate problemele şi gândurile care există pe dedesubtul pojghiţei haioase. Devine emoţionant şi se detaşează de relaxarea sau demonstrativul care se instalează în jur. E foarte serios cu ceea ce are de făcut şi transmite într-adevăr o stare care permite apropierea de personajul său. Iar cel de-al doilea moment în care laudele sunt justificate e monologul Adrianei Trandafir din finalul spectacolului. Dincolo de lacrimile care vin uşor, intensitatea care căptuşeşte o mărturisire dramatică e motivul pentru care se umezesc şi ochii spectatorilor. Vezi ce îţi povesteşte, îţi pasă şi te impresionează forţa acestei femei, candoarea ei, fragilitatea pe care o ascunde pentru a se apăra, înţelegi cine e dincolo de micile glumiţe şi excentricităţi erotice.

„Peretele” preluat live din sala Teatrului Metropolis a fost un succes sărbătorit deplin. Ştim atât de bine acest fapt, pentru că nu s-a ferit să îşi savureze meritele şi aprecierile aşa cum, din timiditate sau din  frica de a nu fi caraghioşi, alţii preferă să se bucure în tăcere şi fără să atragă atenţia. Şi se pare că greşesc. Succesul e o roată a norocului care, dacă nu o învârţi, nu ajunge la tine. Trebuie să depui ceva efort pentru a avea succes, trebuie să strigi tare şi să agiţi steguleţe colorate şi să pui bannere pe toate blocurile din oraş, iar apoi, când reuşeşti să atragi atenţia, trebuie să continui să vorbeşti şi mai răspicat despre cât de bun eşti. Iar când tu însuţi eşti convins de performanţa pe care o faci, atunci te vor crede şi alţii. Indiferent dacă performanţa e într-adevăr atât de bună pe cât se ajunge să se vorbească prin târg sau e doar un act artistic decent, undeva la mijlocul distanţei dintre calitate şi eşec.

Teatrul Metropolis

„Peretele” de Lia Bugnar

Regia: Lia Bugnar

Decorul: Mădălina Marinescu

Costumele: Dorin Negrău

Muzica originală: Vlaicu Golcea

Mişcarea scenică: Andreea Belu

Cu: Marius Manole, Adriana Trandafir, Gabriela Popescu, Ilona Brezoianu, Natalia Călin, Alexandra Sălceanu, Raluca Ghervan, Cătălin Babliuc, Andrada Corlat, Anghel Damian