Există cel puțin un dramaturg englez în cazul căruia superlativele sunt de neocolit. Viața lui artistică e atât de bogată, încât un mic portret riscă să o reducă și, deci, să o trivializeze. Iar trivializarea îi repugnă acestui scriitor care a cunoscut consacrarea și succesul încă de la debut, devenind răsfățatul teatrului englez și nu numai.
O inteligență atât de tăioasă, încât devine incomodă, spirit dubitativ, spirit rebel, erudiție, umor și o sensibilitate ce se ascunde pudic – toate acestea definesc, fără îndoială, impresionanta lui operă dramaturgică. Între extreme și „în contra curentului” – această poziționare într-o cultură generoasă, dar din ce în ce mai grăbită, îl definește și ea pe Tom Stoppard, cel mai jucat dramaturg englez după Shakespeare. Și, cred unii specialiști, și cel mai bun după Shakespeare.
Pandemia declarată în primăvara anului trecut a oprit și reprezentațiile cu cea mai nouă piesă a sa, poate ultima, spune dramaturgul octogenar, și poate cea mai personală. „Leopoldstadt”, la care autorul a lucrat câțiva ani în locuința lui, fostă casă parohială, din sudul Angliei, tocmai avusese premiera la Wyndham’s Theatre de la Londra. „Piesa evreiască” așteptată de la Tom Stoppard, care și-a înțeles evreitatea foarte târziu, a venit și a și câștigat Premiul Olivier pentru Cea mai bună piesă, în octombrie 2020. Povestea spectaculoasă a unei familii evreiești din Viena începutului de secol XX s-a dovedit a fi un fel indirect de a vorbi despre sine, recunoaște autorul, și de a povesti despre o mulțime de destine mutilate, un „comentariu despre viață”, ceea ce ar trebui să fi teatrul din perspectiva unui dramaturg care l-a întors pe toate fețele.
A te contrazice pe tine însuți
În ființa umană există zone greu de pătruns și greu de explicat. La fel în dramaturgie și în teatru în general. Tom Stoppard e perfect conștient de dimensiunea enigmatică, inexplicabilă a existenței și a artei, despre care nu se hazardează nici azi să emită teorii, ferindu-se de cuvinte mari. La fel de conștient e de ambivalențele, contradicțiile și paradoxurile care ne străbat existența și ne provoacă să încercăm măcar să descoperim o „ordine în haos”. Pentru asta, ar trebui să experimentăm cât mai mult și să privim atent în jur – în prezent și în trecut, așa cum face și teatrul lui Stoppard, unde poveștile sunt nenumărate, străbat epoci și spații, iar temele sunt amețitor de variate. Fizica cuantică, arta, fețele iubirii, obsesia adevărului și nenumărate alte fire tematice se leagă într-o operă de o bogăție seducătoare, care îi nedumerește și pe criticii care o cunosc.
Scenă din spectacolul „Leopoldstadt” de Tom Stoppard, Wyndham’s Theatre
Altfel nici nu putea fi, înțelegem, de vreme ce în ea se întâlnesc sau „se ciocnesc” atâtea lumi. Conflictele, adesea inițial abstracte, se concretizează pe măsură ce se scrie povestea, recunoaște dramaturgul. „Să alegi o temă e ca și cum ai culege o scoică de pe plajă” și „Ori de câte ori clipești, o piesă așteaptă să fie scrisă. Întrebarea e care”, spune autorul, care nu poate înțelege monocromia.
Așa că piesele lui sunt, desigur, policrome. Între „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”, prima lui piesă, o lovitură de teatru dată în anii ’60 de un foarte tânăr fost gazetar și critic de ocazie, și „Leopoldstadt”, cea mai recentă scriere dramatică, se întinde o operă spectaculoasă ce cuprinde dramaturgie originală, recompensată cu toate premiile posibile, texte dramatice pentru teatru și televiziune, scenarii de teatru și film (printre care, desigur, cuceritorul „Shakespeare in Love”), traduceri și adaptări din autori importanți (inclusiv o adaptare după „Anna Karenina”). Ce crede autorul? Cel mai mult îi place „The Invention of Love”, un spectaculos text din 1997 despre viața poetului A.E. Housman, dar crede că „Arcadia” (1993), în care relația dintre certitudine și îndoială face un spectacol provocator, e cea mai bună piesă pe care a scris-o. „Cheia operei lui, din punct de vedere formal, cât și din punct de vedere al constructului intelectual”, scria cunoscutul critic Michael Billington în 2002, „este ideea de coliziune: așa cum i-a spus odată unui ziarist de la New York Times: «Scriu piese, pentru că dialogul este singurul fel respectabil în care mă pot contrazice pe mine însumi»”.
Plăcerea și forța dialogului transpar în toate scrierile lui. „Ei bine, îmi plac piesele în care se vorbește mult. Se susține o conversație. Se susține un argument. E puțin înșelător să crezi că ai făcut tu vreo alegere. Tu ești piesele pe care le scrii. Altfel, cum Dumnezeu le-ai putea scrie? Ele sunt proiecții ale propriilor tale predilecții. Iar ale mele parcă au dedesubt ceva destul de abstract”.
În tinerețe, abstractul l-a sedus vizil. Chiar la modul beckettian, observau primii admiratori ai piesei „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”, care a stârnit entuziasm la festivalul de la Edinburgh în 1966, ajungând apoi la celebrul Old Vic, iar după aceea la tânărul Teatru Național de la Londra, al cărui director, Laurence Olivier, a hotărât să parieze pe piesa unui debutant. Prima piesă a însemnat și primul succes dintr-un lung șir, în 2017 întorcându-se la Old Vic într-o montare nouă pentru a marca cei cincizeci de ani petrecuți pe diferite scene ale lumii, în studiouri de radio și pe platoul de filmare.
Metateatralitatea textului care sfidează prin subtilitatea și bogăția lui, prin ludicul cuceritor în care își îmbracă conținutul interogativ, ajunge și în piesele următoare, iar, în timp, textele ating profunzimi din ce în ce mai mari. Stilul argumentativ și predilecția pentru abstract nu mai domină cu aceeași forță, accentul deplasându-se spre componenta emoțională. Tom Stoppard scrie „pentru creier”, o percepție eronată care s-a repetat ani întregi, s-a transformat, într-un fel foarte vizibil și pentru spectatorii ocazionali, în „Tom Stoppard scrie pentru inimă”, dar popularitatea creației lui n-a ajuns sinonimă cu accesibilitatea ei. Conștient de relația inseparabilă intelect-afecte, dramaturgul scrie „The Real Thing” (1982), o reflecție sclipitoare despre adulter, apoi compune o polifonie provocatoare în „Arcadia” (1993), după care se apleacă delicat și emoționant asupra suferinței din dragoste în „The Invention of Love” (1997), iar peste cinci ani vine cu trilogia „The Coast of Utopia” („Voyage”, „Shipwreck”, „Salvage”).
Nu textul contează în primul rând, ci „evenimentul” care poate lua naștere din el, e convins autorul. „Aspir la posteritate”, recunoaște într-unul dintre cele mai recente dialoguri publicate, însă fără nicio încrâncenare. Impulsurile demonstrative s-au dus de mult. În liniștea biroului, unde uneori a durat ani întregi să scrie o singură piesă, Tom Stoppard știe că e norocos: „Noroc că nu poți controla ce iese din stilou în cele din urmă. Nu poți garanta. Nu poți garanta că, fiindcă s-a întâmplat ieri, o să se întâmple și azi. Iar acum, când mă bucur că sunt octogenar, mă aștept să se încheie. Am avut emoții că n-o să reușesc să scriu «Leopoldstadt»”. Și, ca dramaturg, ești norocos dacă ți se montează din când în când o piesă, susține cu reală modestie dramaturgul, primul care știe că valoarea și calitatea sunt variabile, că efemeritatea pândește și dramaturgia, nu doar actul teatral, că există o dimensiune perisabilă ce subminează textul dinăuntru.
„A trăi în adevăr” și „a scrie în adevăr”
În lunga biografie scrisă de Herminone Lee și intitulată „Tom Stoppard: A Life”, scriitorul explică: „Sunt cel mai demodat și cel mai tradiționalist om pe care poți spera să-l cunoști, pentru că pornesc de la premisa că treaba teatrului e să-i facă pe oameni să nu se ridice de pe scaun înainte să se termine spectacolul (…) Arta nu mă impresionează fiindcă e politică, eu cred că arta e bună sau slabă, nu relevantă sau irelevantă”. Într-o epocă a angajamentul politic, o alegere ca aceasta i-a atras lui Tom Stoppard și etichete deloc flatante. Pentru că nu se uită cu lupta ideologiei și nu s-a uitat niciodată, intelectualii marxiști s-au încruntat de la început, încă de pe vremea când era doar un dramaturg aspirant. Pentru unii, creația lui pur și simplu nu conta, în măsura în care autorului i se putea pune eticheta de „cel mai de dreapta dramaturg din Anglia”, „admirator al lui Margaret Thatcher”.
Niciodată doctrinar, Tom Stoppard rămâne, prin scrierile lui, cât se poate de nonconformist, în sensul cel mai curat al cuvântului. Ca atare, nu poate să nu fie „o ciudățenie” într-o lume care, clamând nevoia de nuanțe, împarte totul în alb și negru și hotărăște: „Cine nu e ca noi este la antipodul nostru”. Și nu are timp să observe că în oricare piesă a lui, în oricare scenariu al lui, jocul ideilor ajunge la un cu totul alt nivel și dezvăluie neadevărul. Iar „a trăi în adevăr”, cu o expresie pe care autorul a împrumutat-o de la îndrăgitul Václav Havel, rămâne esențial. Dacă citim „Rock’n’roll”, piesa lui Tom Stoppard din 2002, și acolo observăm clar distanța dintre arta lui și gândirea dogmatică.
Scene dintr-o viață
Această distanță s-a consolidat în timp. Personalitatea lui Top Stoppard, care a fugit cândva de la școală, pentru că ea nu îi era de ajuns, s-a configurat din piesele unui puzzle complicat, pe care, explicându-l, inevitabil îl simplifici. Dacă el ar fi un personaj pentru o povestire, cum l-am putea schița pentru ca povestitorul să-l construiască apoi temeinic? Ce secvențe am alege din biografia lui ca material de lucru?
Mergând dinspre prezent spre trecut, vedem întâi un scriitor de succes, care stă la masă, alături de toate celebritățile și merge la petreceri în Downing Street, un scriitor ale cărui piese sunt publicate în multe volume groase, cum „nu se mai poartă”. Un om de succes, cu o statuetă Oscar în bibliotecă, alături de multe alte premii. Ni-l închipuim apoi pe acest învingător, la aproape 50 de ani, răspunzând la telefon într-o bună zi și primind de la o rudă îndepărtată confirmarea a ceva ce bănuia de mult: este evreu, iar foarte multe rude i-au murit în Holocaust, în frunte cu toți cei patru bunici. Ani întregi nu a reușit să afle asta de la mama cufundată în tăcere, refuzând să-i povestească în detaliu despre propria familie. Iată-l în liniștea biroului, unde îi place să citească, studiind tot timpul, cufundat în biografii sau în cărți de fizică, de multe ori refuzând să citească ce e în vogă. Un fel personal de a fi autodidact și erudit în vremea glamour-ului e inseparabil de acest portret.
Scenă din filmul „Shakespeare in Love”, regizat de John Madden, după un scenariu de Tom Stoppard
Ne întoarcem apoi la sfârșitul anilor ’60, la Londra, unde un tânăr care a fost vreo doi ani reporter și cronicar de teatru se apucă să scrie o piesă. Întâi îi iese într-un act, dar apoi o dezvoltă. Textul se numește „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”. Mai facem un pas în trecut și îl vedem renunțând la liceu, la șaptesprezece ani, pe un adolescent, care iubește țara și cultura în care trăiește de câțiva ani. Continuăm și vedem un băiat exilat în Anglia, împreună cu fratele și cu mama lui, Marta Sträussler, văduvă, pe care o ia de soție și o duce la Derbyshire maiorul Kenneth Stoppard (Care, peste ani, îi va reproșa lui Tom într-o ceartă: „Ai uitat că eu te-am făcut englez?”). Iat-o pe mamă împreună cu cei doi fii sosind cu vaporul din Singapore. Urma să vină și tatăl, medic, dar el a luat un alt vapor, pe care japonezii l-au scufundat. La Singapore, familia alcătuită din cuplul de evrei și cei doi băieți ai lui ajunsese în urma propunerii primite de tatăl copiilor, de a lucra la un spital. Ajunseseră acolo venind din Cehoslovacia, de unde fugiseră în 1939, după invazia trupelor naziste. Unul dintre cei doi copii este Tomáš Sträussler… care se născuse la Zlín, în apropiere de Praga, cu doi în urmă. El va deveni în scurt timp Tom Stoppard.
