Nici basmele nu mai sunt ce-au fost. Nu mai e bine să credem că el şi ea „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, că Binele învinge Răul în luptă dreaptă sau că feţii frumoşi sunt jumătăţile fetelor de împăraţi. S-a tras o concluzie înţeleaptă-foc după îndelungi analize, documentări şi expertize ale cercetătorilor de toate neamurile: poveştile dăunează grav dezvoltării armonioase a tinerelor persoane. Minţile ne-au fost otrăvite decenii la rând cu happy end-uri şi cântece care ne învaţă despre The circle of life şi The bear necessities. Mustesc de mesaje subliminale şi absconse toate desenele animate ale copilăriei. Dacă şi Dumbo e nociv şi Pisicile aristocrate sunt rasiste, atunci e clar că viaţa noastră e minciună. Trebuie să ne apărăm micile persoane de atrocităţile astea care au distrus generaţii întregi. Ce bine că le-am înlocuit cu John Dillermand, personajul proaspăt imaginat de creatorii danezi, care aşa animat cum e are un penis extensibil pe care îl foloseşte penru a fura îngheţată de la copii sau pentru a le oferi baloane colorate. Aşa da; să te tot bucuri de poveştile copilăriei!

Şi dacă pe copii i-am salvat de la înceţoşarea minţilor cu bazaconii, e timpul să ne spălăm şi noi neuronii îmbâcsiţi de atâta timp cu stereotipuri monstruoase. Mare, vâlvă mare a mai făcut printre spectatorii fideli ai ecranelor de acasă „Bridgerton”-ul Netflix-esc. A vuit net-ul în toate gamele despre modernizarea fantastică pe care o aduce genului Romance acest nou serial destul de ambiţios din punct de vedere al producţiei. Ce n-a văzut Parisul, ce să mai; ne-mai-văzut, ne-mai-făcut, ne-mai-auzit – aşa e „Bridgerton”. Departamentul Marketing a fost la înălţime ca de fiecare dată şi a marşat cu toată viteza înainte pe premisele ofertante, pe care de altfel a fost construit întreg conceptul.

Şi pe bună dreptate să te miri când o vezi pe Regina Marii Britanii de pe la 1800 interpretată voit cu tuşe destul de grosuţe de Golda Rosheuvel sau pe tânărul Duce de Hastings, acest novecento sex-symbol cu zâmbet impecabil şi o sprânceană şugubeaţă mereu perfect arcuită pentru a cuceri zeflemitor, impersonat cu fizicul perfect şi aproximativ talent de către Regé-Jean Page. Căci aici e întreaga miză şi răsturnare epocală a serialului – color blindness la departamentul Casting. Şi dă-i şi te impresionează, şi dă-i şi te uluieşte, neamule, de cât obscurantism a trebuit să suferim noi atâta amar de vreme până să ne dăm seama de ce ne erau vieţile serbede. Acum ni s-a ridicat vălul de pe gândurile ce ne apăsau şi nici nu ştiam de ce ne dor şi şalele, şi tâmplele. De inegalitate şi injusteţe ne dureau. Dar acum, de când plăpânda şi oacheşa domnişoară Bridgerton se poate mărita liniştită cu acest „armăsar pur-sânge arab”, ne trec toate migrenele şi stările de leşin.

Toată tevatura croită custom made pe marginea acestui unic subiect distrage atenţia de la fondul problemei. Sau, mai degrabă, lipsa unui fond. Noua bijuterie din coroana Netflix cucereşte doar cu forma impecabilă, cu decorurile, costumele şi peisajele – cam la fel cum ani de zile „Tânăr şi neliniştit” convingea mai toate doamnele să îi menţină rating-ul, admirându-i interioarele şi taioarele colorate. Şi după ce meritele evidente ale departamentelor Settings, Locations, Costumes, Make-up & Hair sunt recunoscute deplin, ne rămâne pe cap o senzaţie de dulcegărie erotico-sentimentală, în care ei tot fericiţi până la adânci bătrâneţi ajung să trăiască.

Ironia dusă până la formă de caricatură a clasei conducătoare de acum două secole nu face nicio dreptate, nu recuperează nicio onoare „nereperată” a defavorizaţilor de pe diagonala istoriei. Cu ce se echilibrează talerele drepăţii absolute dacă se împinge ostentativ cu degetul în ochiul spectatorilor plictisiţi din 2021 pentru a pricepe unanim, oricât de neinstruiți ar fi, că privilegiaţii sunt răi de când lumea şi pământul. Şi că doar alianţele inter-rasiale îi pot salva din ignoranţa teribilă în care se scaldă de sute şi sute de ani.

Superficialitatea absolută care caracterizează acest serial şi îl reduce la o telenovelă cu buget mare şi imagini frumoase nu aduce niciun beneficiu cauzei. Nici nu bagi de seamă „marea inovaţie” dacă eşti concentrat doar pe… cine pe cine iubeşte şi peţeşte şi oricum e atât de previzibil din primele cinci minute că Făt-Frumos e Ducele cel întunecat la suflet şi Zâna Zorilor e şoricica blondă şi sfioasă, încât aştepţi cu sufletul la gură primul sărut. Şi ai parte cu prisosinţă de mult mai mult decât un sărut. Aproape că primim şi o lecţie gratuită de „cum se fac copiii” şi multe variante de locuri şi acţiuni prin care nu se mai fac copii, dar se ajunge până în climaxul actului „artistic”.

Aşadar, să ne ferim copiii de piezele rele ale basmelor tradiţionale doldora de pilde vătămătoare, dar să ne bucurăm în sânul familiei de poveştile simplificante şi simpliste despre personaje unilaterale, care au câte un singur merit, acela de a aparţine unei comunităţi bine delimitate, care nu poate fi altfel decât minunată. Nivelarea aceasta armonioasă amputează imaginaţia, ne convinge să ne mulţumim cu puţin şi estompează nuanţele care ar fi dat câte ceva de gândit, de comparat, de analizat. Totul e foarte clar şi foarte frumos. Mă întreb, însă, ce o fi frumos la un desen animat cu un penis extensibil sau ce o fi aşa de ne-mai-întâlnit dintr-un serial de epocă pseudo-soft-porn?