Covor roşu. Roţile lucioase ale limuzinei încetinesc. Portiera se deschide. Un toc cui şi un picior ca sculptat de Michelangelo. Degetele albe se agaţă uşor de braţul ferm îmbrăcat în cel mai bine croit smoking. Blitz-urile fac să plouă cu fulgere. Fotografii cu sutele. Zâmbete strălucitoare. Autografe date cu relaxare. Şi încă o dată: smile! Şi totul străluceşte în jur. Şi şampania curge în cupe de cristal. Şi fanii strigă în delir. Şi se aplaudă. Şi iar: smile! Şi totul e atât de perfect. Aşa ştim de la Hollywood că arată viaţa vedetelor. Aşa ne cunoaşem vedetele care ne zâmbesc din posterele pe care ai noştri le aveau lipite cu scotch transparent pe dulap. Asta înseamnă să fii vedetă, nu? Să te îmbraci în haine scumpe, cu ceasuri scumpe, să ai vile multe şi insule private şi yachturi şi să faci donaţii şi să duci apă în satele din Africa şi să vrei World Peace.

Dacă ne dăm jos ochelarii de firmă vânduţi de americanii care se pricep mai bine ca oricine la comerţ, găsim vedete autentice mult mai aproape. Şi nu doar în poze sau pe ecran. Vedeta care nu e doar o imagine frumoasă; vedeta-Om. Printre artiştii români sunt mulţi care se cred vedete. Mulţi se auto-intitulează „maestru” şi unii chiar vorbesc despre sine înşişi la persoana a treia singular. Dintre actorii români, unul singur e vedetă-Om. Cel mai iubit şi mai iubitor dintre toţi.

Florin Piersic a depăşit cu mult statutul de actor bun sau cunoscut. E o instituţie de popularitate şi Bucurie. Felul în care pronunţă el acest cuvânt, cum rotunjeşte vocalele şi cum apasă consoanele doar el ştie, încât odată ce l-ai auzit rostind „Bu-cu-ri-e” nu mai poţi auzi altfel acest cuvânt decât cu intonaţia şi plenitudinea sa. El însuşi e un om-bucurie. Energia sa extraordinară vine din nevoia sinceră de a fi înconjurat de oameni. Şi „Ex-tra-or-di-nar” e un cuvânt pe care l-a ştanţat cu vocea şi vibraţia sa personală. E atât de iubit pentru că are un dar aparte: el ştie cum, te face să te simţi şi tu extraordinar atunci când eşti lângă el. Pare că, pentru tine, spectatorul emoţionat care a venit să ceară un autograf, a jucat tot spectacolul; că pe tine te aştepta. Că te cunoaşte şi că ar vrea să îţi povestească ţie şi numai ţie câte în lună şi în stele. Nu mulţi oameni ştiu să facă pe oricine să se simtă special.

Florin Piersic te priveşte în ochi. Şi îşi arată sufletul său mare oricui are curajul de a-i întâmpina privirea. Acea „dăruire” pe care toţi artiştii o declară şi prea puţini ştiu să o ofere cu adevărat e felul său de a exista. Pare că nu ştie să trăiască altfel. Mereu în centrul atenţiei, iubit şi admirat, pentru că emană atâta bine şi se împarte tuturor în fărâme de iubire. Memoria lui prodigioasă nu îi dă vie să uite niciun nume, nicio întâlnire, niciun chip. Şi e firesc să ne spună atâtea şi atâtea pentru că ştie multe şi vrea să ofere. Şi mai aduce din condei câte o păţanie şi mai înfrumuseţează câte un amănunt; totul cu cele mai bune intenţii – să ne facă încă o bucurie.

În filme a fost marele frumos al cinematografiei – adulat şi iubit de o ţară întreagă care avea nevoie de un erou. El a fost Superman într-o lume gri şi tristă. Cucerea cu o privire de sub sprâncenele groase cu fiecare prim-plan de pe ecranul panoramic al cinematografelor înţesate cu spectatori veniţi în căutarea unui erou. Nu a fost doar frumos şi atât. Frumoşi au mai fost şi alţii. Unul singur, însă, Florin Piersic. A şi încercat să fugă de masca perfecţiunii fizice, atât de supra-evaluate. Şi a reuşit să se desprindă dintre feţele frumoase ale cinematografiei cu ingineri, şantiere şi planuri cincinale.

Pe scenă a avut succes nu doar pentru că se formau cozi la bilete şi pentru că lumea venea să îl vadă „pe viu” pe Mărgelatu. A încercat să interpreteze roluri nu neapărat la îndemână şi a reuşit să lase moştenire câteva roluri în contre-emploi care servesc drept dovadă a talentului, şi nu doar a charismei. Înregistrarea cu „Oameni şi şoareci” după John Steinbeck, în regia lui Alexandru Finţi e o demonstraţie a unui actor care îşi pune piedici încercând să găsească mijloace noi de expresie artistică. Şi a reuşit. În teleplay-ul „Ultima haltă în paradis” de Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Tocilescu oferă un masterclass de actorie a economiei de mijloace. Domină camera de filmat, concentrează pe interior intenţii şi gânduri şi lasă la suprafaţă doar expresia care vorbeşte de la sine.

Florin Piersic nu e o vedetă pe covorul roşu. E omul care te face să te simţi tu, admiratorul lui, vedetă. Iubeşte oamenii şi se alimentează cu fiecare zâmbet, cu fiecare pereche de palme care aplaudă, cu fiecare vorbă de drag. Şi devine şi mai mare, şi mai frumos, şi mai talentat. Tot pentru noi, pentru publicul său. Are nevoie de un singur om pe care să îl transforme în publicul său, căruia să îi împărtăşească din preaplinul energiei sale bune. Şi cu cât mai mulţi îi sunt public, cu atât mai multe are de spus şi de oferit.

Florin Piersic e Bucurie; acea bucurie rostită de el. E şi extraordinar. La fel de ex-tra-or-di-nar precum toate pe câte le povesteşte. E şi erou, şi povestitor, şi rostitor de poezie, şi dramatic, şi haios, şi comic, şi sentimental, şi iubitor, şi iubit, şi, şi, şi… E atât de multe, pentru că oferă multe. A fi vedetă a devenit ceva banal. Florin Piersic nu poate fi banal. Aşadar, vedetă nu e. Poate, Om-vedetă, aşa cum doar el ştie să fie.