Simț enorm și văz monstrous
„Fost sufleor, fost autor și director de teatru, a contractat din copilărie multe din apucăturile actorilor: e tipul cabotinului literar” – afirma Caragiale despre el însuși, la începutul unei malițioase și ironice fișe autobiografice, atacând imaginea sa acreditată de opinia publică a vremii. Creatorul unei opere complexe și originale, de o mare diversitate, începând de la proză și versuri, la fabulă și elegie, de la sonet la foileton, pamflet și schiță, până la teatru, I.L. Caragiale a fost consecvent principiului – „nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul”. Așa și-a creat un râs aparte în istoria literaturii sfârșitului de secol al XIX-lea și începutul secolului XX. Râsul acestui „Molière al românilor” nu a fost unul monoton, ci unul complex. Era manifestarea unei inteligențe lucide, dar nu inumane. Chiar dacă unii colegi îl considerau cinic, caustic sau insensibil, Caragiale avea încredere în natura umană, de aceea el râdea cu oamenii, și nu împotriva lor…
Din Ploiești am pornit…
„Trebuie să fi cunoscut cineva Ploieştii – spunea Nicolae Iorga – ca să-l înţeleagă într-adevăr pe Caragiale şi să vadă cât de mult este legată orice literatură nu de o normă abstractă, ci de ceva real şi omenesc pe care trebuie să-l cunoşti. Fără Ploieşti, nu poate înţelege nimeni pe Caragiale”. Atât de legat de orașul aflat la răscruce de drumuri, Caragiale a considerat Ploieștiul urbea sa natală. Chiar dacă s-a născut în localitatea Haimanale, actuală Ion Luca Caragiale, din judeţul Dâmboviţa, acesta nu a făcut niciodată trimitere la ea, iar în corespondenţa privată sau în reminiscenţele autobiografice s-a declarat în mod repetat ploieştean.
De fapt, găsim puține date autobiografice în opera lui Caragiale. Se pare că nu-i plăcea să vorbească despre el. Mărturisirile ocazionale ale lui Caragiale sunt oscilante și contradictorii. Într-o confesiune făcută lui Alexandru Vlahuţă, deformează circumstanţele naşterii sale: „Parcă văd… seara. Frig. Ninge. Viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţi de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemâncată, pe o saltea de paie. Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri grozave. Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc. Ei bine, copilul ăla sunt eu…”
În 1858, familia avocatului Luca Șt. Caragiali s-a mutat la Ploiești, iar micul Ion Luca a început clasele primare la Școala de Băieți, urmând clasele gimnaziale la Liceul Sfinții „Petru și Pavel”. Nu doar circumstanțele nașterii sale le deformează, ci își minimalizează și studiile în mod repetat și public. Susținea că din cauza lipsei de mijloace materiale, nu a putut absolvi decât patru clase primare cărora le adaugă „școala lumii”.
În adolescența scriitorului a avut loc întâlnirea cu teatrul. În cursul anului 1868, întrerupându-și studiile liceale, Ion Luca s-a hotărât să se pregătească pentru cariera actoricească. S-a înscris la Conservatorul din București, unde a urmat cursurile de mimică și declamație ale unchiului său, Costache Caragiale, până la suspendarea acestora, în 1870. Întors în Ploiești, s-a angajat copist la Tribunalul Prahova, unde nu a rezistat mai mult de câteva luni. După moartea tatălui său, s-a reîntors în București cu mama și sora sa, unde și-a făcut intrarea din nou în lumea teatrală, ca sufleor și copist al Teatrului Național, perioadă pe care și-o va aminti, plin de umor, în însemnările intitulate „Din carnetul unui vechi sufleor”.
De la ziarist la dramaturg
Corector, redactor, editor sau colaborator, Caragiale a menținut cu presa cel mai intens și mai constant contact profesional în zigzag-ul de-o viață al încercărilor și al abandonurilor în literatură. Pentru el, gazetăria a însemnat un mijloc de subzistență, precar și pasager cel mai adesea. Era speranța sa de promovare socială și politică, o arenă de luptă – „Gazeta este pâinea cea de toate zilele a opiniei publice… O metaforă mai fericită nu cunosc.” – afima el. În 1873, și-a început activitatea literară debutând în „Ghimpele”. A colaborat la mai multe publicații, dar mai întotdeauna sub pseudonim. A fost o perioadă de căutări, de improvizații. Abia în 1878 a devenit cunoscut și apreciat printr-o traducere a tragediei în versuri „Roma învinsă” de A. Parodi. În același an, a început să participe la ședințele societății Junimea. Acesta a fost un moment important în promovarea creației lui, dar și în formarea sa ca scriitor. La aceste reuniuni ale Junimii, dramaturgul și-a citit, rând pe rând, comediile.
Caragiale – directorul general al teatrelor
În 1888, după ce-și făcuse deja un nume, acceptat sau contestat, prin publicarea și reprezentarea comediilor, Caragiale a ajuns la conducerea Teatrului Național, cu titulatura de „director general al teatrelor”. Caragiale s-a arătat, contrar așteptărilor, riguros și sever: a pus ordine în repetiții, în orarul reprezentațiilor, în funcționarea personalului de serviciu. Despre aceste reforme găsim însemnări în cronicile vremii: „Adevărul este că rar a domnit în teatru o așa disciplină, mai încordată și mai regulată muncă și punctualitate în îndeplinirea bine, rău a îndatoririlor fiecăruia.” Îi plăcea să asiste la toate spectacolele; pentru a educa publicul, și-a impus sieși, dar și membrilor din comitet să vină îmbrăcați cu frac și pantaloni cenușii.
Totuși, după numai un an, sub presiunea atacurilor dinăuntrul și din afara teatrului, Caragiale a demisionat.
Salutări din Blaj!
Omul acesta, care fermeca pe toți cu inteligența sa sclipitoare și prin poveștile care durau ceasuri întregi, a scris relativ puțin. În momentul când începea să aștearnă pe hârtie devenea de o severitate neîndurătoare față de cuvântul scris. Știm deja din spusele lui, dar și ale prietenilor, că nu scria deloc ușor. Se frământa mult, ștergea rândul, schimba cuvântul și nu era mulțumit decât atunci când fraza reușea să exprime ideea sa. „Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă!…” Scrisul a fost viaţa lui, chiar dacă, în faţa foii de hârtie, se simțea complexat: „Nu ştiu, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu”.
Au circulat diferite glume sau anecdote despre împrejurările în care Caragiale devenea un izvor de inspirație literară pentru amici. Se spune că la serbările ocazionate de semicentenarul Societăţii culturale Astra, în anul 1911, la Blaj, prietenii l-au rugat pe Caragiale să le compună câteva rânduri ca salut din partea poetului George Coşbuc, care nu putuse veni la această importantă manifestare. Aflându-se într-o grădină de vară a oraşului, Caragiale ar fi primit această subtilă invitaţie, dar a comandat „o bere, apoi alta şi alta, iar strică o filă, două trei, începe din nou, se şterge de sudoare, aprinde ţigară după ţigară, consumă mai multe cafele şi tot atâtea halbe şi, după o oră de sforţări titanice, transcrie cu impecabila-i caligrafie cuvintele din greu găsite: „Salutări din Blaj!”.
@A. Duschek – Sinaia
Autoexilul și-o moarte fulgerătoare
După o vacanță prin Italia, Franța, Germania (1903-1904), în martie 1905, Caragiale s-a stabilit definitiv la Berlin, împreună cu familia. Exilul voluntar al scriitorului poate fi explicat atât prin nemulțumirile îndurate în țară, cât și prin dorința de confort. El însuși scria unui prieten, amuzându-se să întoarcă pe dos clișeul „pâinea amară a străinătății”: „Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mânca-v-ar nenea!”. În 1912, la împlinirea a șaizeci de ani, a refuzat proiectul de sărbătorire și recompensă națională ce se plănuia în România, crezând că toate acestea vin, totuși, prea târziu. Chiar și în lipsa lui, teatrele, revistele literare și societățile de scriitori l-au sărbătorit la unison.
În dimineața zilei de 10 iunie a aceluiași an, moare fulgerător, de inimă. Momentul morții este descris de Cella Delavrancea, care se afla în casa lui de Caragiale de la Berlin: „Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. [….] Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum, desigur, și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”. Rămășițele lui i-au fost aduse în țară și înhumate la Cimitirul Bellu, alături de prietenul lui Mihai Eminescu. Într-o zi de joi, Ion Luca Caragiale își găsea odihna veșnică…
