O lume mică, mică, mică. O lume îmbâcsită. Obiecte peste obiecte, păpuși, tablouri, o mașină de cusut, o încercare stângace de a crea un univers al lui Caragiale… ca la carte. Și promisiunea regizorului Alexa Visarion de a căuta miezul tragic al lumii lui Caragiale. E început de februarie, se împlinesc 169 de ani de la nașterea lui, iar pandemia, cu tot circul ei involuntar, pare cel mai potrivit moment pentru a te întoarce din nou la Caragiale… Teatrul Dramaturgilor Români propune, așadar, un proiect online, cu titlul „Nocturnele lu’ Leonida”, in memoriam Lucian Pintilie, așa cum scrie în prezentare, un spectacol de aproape o oră, pe un scenariu construit tot de Alexa Visarion pe texte profetic de actuale ale lui Caragiale.

„Nimic serios nu se poate întâmpla în universul lui Caragiale pentru că universul lui Caragiale este construit curat realist, după banala realitate provincială și bovaristă românească bucureșteană, unde nimic serios nu se întâmplă niciodată și unde nu s-ar putea trăi fără să ne jucăm de-a oamenii mari sau importanți. Fără să ne jucăm de-a evenimentele.

Și cu cât e mai plicticoasă și mai provincială atmosfera de pe-aici, cu atât avem mai multă nevoie să ne imaginăm în roluri mărețe. E trist. E tragic de-a dreptul. Tragic și, sigur, foarte spectaculos.”

Așa sună, pe scurt, un posibil argument regizoral al spectacolului „Nocturnele lu’ Leonida”, ce poate fi văzut în continuare online și care beneficiază de prezența lui Marian Râlea și a Rodicăi Mandache în rolurile Leonida – Efimița.

Pornind de la „fandaxia” tragi-comică a lui Leonida dintr-o noapte oarecare, Alexa Visarion construiește un scenariu aglomerând replici, peste replici, care de care mai interesante, e-adevărat, dar cu lipiturile atât de la vedere, încât nici măcar farmecul lor în sine nu contrabalansează acest fapt. Sedus de actualitatea lor pe alocuri stranie și la adăpostul ideii că delirul nocturn al lui Leonida permite orice și oricât, Alexa Visarion îi dă să spună texte peste texte care nu pornesc neapărat de undeva și nu duc neapărat undeva. Și nici nu par să-și propună asta. Dimpotrivă. Regizorul pare să-și fi propus altceva: și anume, să creeze un mic context care să-i permită să facă să se audă ideile lui Caragiale, frumos rostite de un actor cu farmec, așa, ca un mic strigăt de revoltă într-o lume care pare s-o fi luat și mai mult razna în ultimul an. Și simplul fapt că la distanță de un secol și jumătate cuvintele lui rezonează astfel – „Jos masca!” „Da, jos masca!” – produce o satisfacție intelectuală care, pare-se, ar trebui să țină loc de orice altă idee…

Bazat aproape exclusiv pe interpretarea celor doi actori – Marian Râlea și Rodica Mandache – care, da, au un farmec nebun în anumite momente, spectacolului îi lipsește nordul… Marian Râlea se străduiește să păstreze un ritm, să încarce de sens fiecare replică, integrând-o în acel context scenic – o încăpere supraaglomerată, colorată etc. –, iar Rodica Mandache în Efimița e rezoneurul perfect, are umor, candoare, iar prezența și zâmbetul ei conferă sens anumitor situații scenice. Însă asta nu salvează de la absurd o mulțime de alte scene, încărcate cu gesturi și muzici fără sens, ce nu creează decât senzația de preamult: o așa-zisă bătaie cu fulgii dintr-o pernă spartă degeaba, obiecte dărâmate, un glob pământesc gata să izbească violent – totul într-o încercare de a acoperi spațiul scenic cu gest. O încărcătură violentă ce ar putea avea o oarecare justificare dacă ar fi fost altfel gestionată scenic…

În schimb, interpretarea Ameliei Ursu în rolul Safta e plină de semne de întrebare. Accente false, gesturi forțate, lipsă de adecvare la situație, un fel de Mona lui Mihail Sebastian aterizată în rolul slujnicei în lumea lui Caragiale, unde nu prea știe cum să se descurce și cine este, vorbește prea corect pentru acel context și brusc începe să cânte, de dragul show-ului…

Un amestec de muzici de toate felurile, de la Beethoven, la Strauss, la cazacioc, la muzică românească, la imnuri etc., etc. încarcă un mic univers scenic și așa încărcat inutil, făcându-l pe alocuri irespirabil, în ciuda interpretării celor doi actori care respiră în universul lui Caragiale.

O redescoperire a textelor lui Caragiale, cu toată actualitatea lor acidă cu tot, o reîntâlnire cu farmecul imposibil de povestit al Rodicăi Mandache și cu tristețea ușor absurdă a lui Marian Râlea, „Nocturnele lu’ Leonida” e, să-i spunem, o încercare de a învinge pandemia…

Teatrul Dramaturgilor Români

„Nocturnele lu’ Leonida”

– in memoriam Lucian Pintilie –

Scenariu teatral de Alexa Visarion

Un spectacol de Alexa Visarion

Scenografia: Viorica Petrovici

Cu: Marian Râlea, Rodica Mandache, Amelia Ursu