La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Omul şi viciile sale – această epopee în continuă desfăşurare fascinează, ameninţă şi tentează de când e omul om şi viciul viciu. Ştim cum suma acestor mici hibe ce ştirbesc presupusa noastră perfecţiune oferită în dar de un Creator generos vin de undeva dintr-un subteran tenebros pentru a pune picătura de negru în luciul impecabil al unui ocean de alb, altfel plicticos.

Aceste abateri de la reguli şi norme, aceste derapaje mai mult sau mai puţin controlate, care definesc atât de simplu umanitatea noastră, îşi au savoarea şi dramul de merit în evoluţia complexităţii noastre. Pericolul pe care îl poartă cu sine, însă, aceste dulci concesii se numeşte dependenţă; acel comportament sărit mult din paginile conduitei respectabile ce îl transformă pe omul de bine într-un sclav al propriilor neputinţe. A nu te mai putea controla în faţa unui obiect sau a unei acţiuni a plăcerii e capcana cea mai perversă pe care singuri ne-o întindem cu bună ştiinţă în încercarea de a fugi din când în când tot de noi înşine. Un mecanism cu tăiş dublu la fel de ascuţit ne obligă să facem echilibristică prin destin pentru a nu ne tăia în zimţii deşi ai fricilor sau în cioburile dependenţelor de tot felul.

Filmul regizorului danez Thomas Vinterberg, avându-l pe Mads Mikkelsen, „Druk”, tradus destul de comercial „Another round” și încă nedisponibil în România îmbină într-un parcurs estetic coerent şi uşor de urmărit fragmentariumul de stări, nevoi, emoţii şi manifestări ale unui grup de profesori de liceu, colegi şi amici, care se împrietenesc din ce în ce mai bine cu alcoolul. E reconfortant să poţi privi o poveste care nu are agendă, nu moralizează făcând ameninţător na-na-na cu degetul arătător, nu demonstrează nici marea, nici sarea. Pur şi simplu urmăreşte conştiincios şi fără prea mari artificii regizorale, de imagine, ori de montaj ce se întâmplă cu patru oameni cât se poate de banali atunci când încearcă să îşi amelioreze depresiile tăcute ori vieţile aproximativ ratate cu câte o duşcă din ce în ce mai consistentă. Doza de umor şi ironie infuzată în scenariu e motivaţia ştiinţifică pe care o dau acestui demers aproape nobil – un „studiu” care să cerceteze teoria conform căreia omul se naşte cu prea puţin alcool în sânge şi că o cantitate controlată din această substanţă poate îmbunătăţi performanţele de tot felul.

Druk, en film af Thomas Vinterberg

Viaţa comună, plictisul existenţial, schimbul de replici monotone cu familia cea în curs de destrămare, lipsa oricărei motivaţii, peisajul social absolut nespectaculos de la filmului sunt expuse în clişee care imprimă un ritm atât de recognoscibil, de prietenos aproape cu spectatorul, încât gestul grupului de pionieri ai teoriilor despre alcool pare cum nu se poate mai firesc. Te bucuri că domnii profesori de istorie, muzică, sport şi psihologie trag câte un gât zdravăn şi devin mai interesanţi, mai implicaţi în munca lor, mai vii. Îţi e drag de ei, sunt uşor amuzanţi şi marile pericole ale drogului cel mai răspândit şi utilizat din lume sunt undeva departe, în poveţele ameninţătoare ale părinţilor excesiv de grijulii. Un pahar nu a făcut rău nimăniu, nu-i aşa?

Dar încă unul, şi încă unul, şi încă unul? Panta descendentă care răstoarnă beneficiile şi pagubele şi le amestecă până la comă alcoolică se înclină cu fiecare sorbitură pofticioasă. Şi de la euforie la tragedie nu e nevoie decât de o picătură în plus. Şi e previzibil că aici se va ajunge. Filmul îşi e foarte fidel şi nu surprinde cu nimic. Cineva moare şi dacă eşti doar puţin atent ştii de la început despre cine e vorba. Toate indicaţiile de cod sunt la locul lor. Nu e neapărat un minus, nu e neapărat un plus. E o alegere ce pare premeditată şi consolidată. Farmecul finalului acestei călătorii la braţ cu prietenul-demon alcoolul până la acel rock bottom arhicunoscut unde trebuie să ajungi pentru a te putea scoate tu pe tine din problemele pe care cam singur ţi le-ai provocat constă în îmbinarea artistică a două stări paradoxale – fericirea şi durerea. Într-un dans acompaniat de cea mai veselă melodie, de cei mai veseli parteneri, tristeţea, vina şi disperarea sărbătoresc laolaltă într-o expresie plenară, perfect articulată estetic. O imagine frumoasă, o metaforă puternică şi un mare plus artistic pentru acest film care surprinde tocmai prin lejeritatea abordării unui subiect serios.

Performanţele actoriceşti se înscriu în aceeaşi zonă a ponderării. Nu asistăm doar la un recital al unei vedete internaționale. Nu îl vedem pe „Hannibal” în jurul căruia se fac roată alţi colegi care să îl pună în valoare, pe un piedestal de admiraţie şi recunoşinţă. Sentimentul de echilibru pe care îl induce jocul interiorizat al lui Mads Mikkelsen lasă loc partenerilor săi pentru portretizări pe care să le reţii. Chiar dacă e personajul central, nu doar povestea lui e importantă. Prietenia e, de fapt, pusă sub lupa distorsionată a problemelor estompate de aburii etilici. Reţii o privire înceţoşată, o voce gâjâită, un gest nesigur, o conversaţie din tăceri. Mici amănunte compun această experienţă paşnică a vizionării unui film care nu te ţine nici pe marginea scaunului, nici nu te trage de guler în vreo demonstraţie răstită, nici nu te îmbăiază într-o vană comercială.

„Druk” este un film prietenos. Ai toate motivele să râzi, ai motive să te şi înfurii, îți cade, poate, şi o lacrimă. O poveste cât se poate de umană şi umanizantă despre singurătate în doi, prietenie sănătoasă, obiceiuri bolnave, fuga de sine şi decizii radicale, luate cu sufletul împăcat. Nu e un model, nu e un îndemn la nimic, nu e un mesaj ascuns; doar o poveste despre oameni aşa cum sunt ei în încercarea de a se salva de ei înşişi.