There can be no such thing as an Ivory Tower for a playwright. He either lives in the theater of his time or he never lives at all.

„O operă de artă este întotdeauna fericită, restul este nefericire” – mărturisea acest „re-creator” al tragediei secolului XX, pe numele lui Eugene O’Neill. Pentru el, restul a fost nefericire, dar pentru cititorii și spectatorii pieselor lui de teatru, el a adus (și încă aduce) multă fericire. Câștigător a patru Premii Pulitzer pentru Dramaturgie și un Premiu Nobel pentru literatură, O’Neill a revoluționat teatrul american. Opera lui a fost strâns legată de viața lui – care a fost pe cât de bogată în experiențe, pe atât de grea și zbuciumată. În peregrinările care l-au dus în multe părți ale lumii, o atracție constantă a constituit-o marea – pe care a cutreierat-o ani de zile până când i s-a șubrezit de tot sănătatea – și viața chinuită a oamenilor. De la mizerie și disperare la măreție și speranță, O’Neill a cunoscut viața sub mai toate ipostazele ei.

S-a născut într-o cameră de hotel, a încercat să se sinucidă într-o cameră de hotel, iar la 65 de ani a murit la Shelton Hotel: „Știam eu. Știam eu. M-am născut într-o nenorocită cameră de hotel și mor tot într-o cameră de hotel” –  au fost ultimele lui cuvinte…

@Beinecke Rare Book & Manuscript Library, Yale University

Eugene O’Neill s-a născut într-o zi de marți, la 16 octombrie 1888, într-o camera la etajul al treilea al unui hotel de pe Broadway-ul New Yorkului, pe vremea când Broadway era o arteră liniștită, cu tramvaie trase de cai și fără zgârie-nori. A fost cel de-al treilea fiu al actorului de origine irlandeză James O’Neill, alcoolic, și al Ellen Quinlan, o credincioasă catolică dependentă de morfină. La doar două zile după naștere, Eugene a plecat cu familia în primul său turneu național. „De obicei, un copil are o casă fixă” – a spus el zeci de ani mai târziu – „dar ați putea spune că am început viața ca membru al trupei. Știam doar actorii și scena. Mama m-a alăptat în vestiare.”

După ce primii șapte ani și i-a petrecut în turnee și teatre, au urmat anii de școală în disciplina austeră a unui internat catolic și a unui colegiu. Anii aceștia, O’Neill i-a văzut ca pe un act crud de abandon din partea părinților. În 1906, a intrat la Universitatea din Princeton. Colegii și-l aminteau ca pe un „singuratic”, deși era sarcastic și cu „gura proastă”. În acele vremuri, majoritatea băieților din facultate obișnuiau să bea bere sau vin. O’Neill, care la acei ani era și fumător, prefera băuturile tari, de aceea era văzut ca un „vagabond”. După numai un an de studiu, a părăsit Princeton și a plecat pe mare cu expediția unui inginer de mine. „Muncă din răsputeri, romanță puțină, bani pe loc”, mărturisea dramaturgul care, după opt luni, îmbolnăvindu-se de malarie, a fost trimis acasă.

Atras din nou de mare, s-a îmbarcat pe o corabie norvegiană, care l-a dus în Buenos Aires. A descins acolo ca un gentleman – după cum singur amintea – și a ajuns apoi un „golan”, rătăcind prin porturi, împrietenindu-se cu marinari de tot soiul și ducând un trai sordid. Apoi a supravegheat un transport de vite tocmai din Africa de Sud. A revenit în New York, trăind prin maghernițele portului și cunoscând lumea interlopă într-un local pe care îl va evoca în piesa Anna Christie. S-a înapoiat din nou pe mări și oceane, dar de data aceasta ca marinar calificat.

Eugene O’Neill cu Earl C. Stevens pe vaporul către Honduras, 1909 @Beinecke Rare Book & Manuscript Library, Yale University

A jucat un mic rol în spectacolul tatălui său cu Monte Cristo, iar în vara anului 1912, după ce tatăl l-a sfătuit să se angajeze, O’Neill și-a găsit un job ca reporter la New London Telegraph pentru zece dolari pe săptămână. În luna decembrie a aceluiași an, urmările vieții aspre s-au făcut simțite. O’Neill a fost spitalizat într-un sanatoriu de tuberculoși, unde s-a dedicat lecturilor ample din literatura dramatică (în special Henrik Ibsen și August Strindberg). În cele cincisprezece luni, petrecute în sanatoriu și la plaja dinspre Long Island, O’Neill a scris unsprezece piese într-un act, dintre care a păstrat doar „În drum spre Cardiff”. În 1914 s-a înscris la cursurile de dramă ale profesorului George Pierce Baker de la Harvard, predate în cadrul așa-numitului „47 Workshop”.  După un an s-a asociat trupei de artiști amatori „Provincetown Players”, care îi va și juca prima piesă, în vara anului 1916.

Eugene O’Neill alergând pe plaja din Provincetown în 1920, după ce a aflat că a câștigat 1000 de dolari pentru premiul Pulitzer. @ Sheaffer-O’Neill Collection

Abia din 1920, O’Neill a câştigat atenţia criticii şi a publicului cu piesa Dincolo de orizont, pentru care a primit premiul Pulitzer pentru Dramaturgie. În următorii douăzeci de ani reputația sa a crescut constant, atât în S.U.A., cât și în străinătate. După Shakespeare și G.B. Shaw, O’Neill a devenit cel mai tradus și jucat dramaturg. „Pentru puterea, onestitatea şi emoţiile profunde ale operelor sale dramatice, care întruchipează o concepţie originală a tragediei” – aceasta a fost motivația juriului Nobel din 1936 când, pentru prima dată, Premiul Nobel pentru Literatură a fost oferit unui dramaturg american.

Între anii 1940-1941 a scris drama Lungul drum al zilei către noapte, care a fost jucată și tipărită abia în 1956, deoarece dramaturgul nu a dorit să fie cunoscută decât după moartea sa. Este piesa „unei vechi dureri, scrisă cu lacrimi și sânge”, după cum se exprimă chiar el în dedicația făcută pe manuscris celei de-a treia soții, actrița Carlotta Monterey.

Cel mai ambițios proiect de teatru al lui O’Neill a fost unul pe care nu l-a finalizat niciodată. La sfârșitul anilor 1930, a conceput un ciclu de unsprezece piese de teatru, care urmau să fie interpretate în unsprezece nopți consecutive, urmărind viața unei familii americane de la începutul anilor 1800 până în epoca modernă. El a scris mai multe scenarii și schițe, dar boala l-a oprit înainte de a le termina.

Eugene O’Neill și Carlotta Monterey la Casa Genotta în 1933 @Carl van Vechten

Ultimii ani ai lui O’Neill au fost petrecuți într-o frustrare sumbră. Incapabil să lucreze, el  a așteptat moartea într-un hotel din Boston, nevăzând pe nimeni în afară de medicul său, o asistentă medicală și soția. „Când mor” – insistase el – „nu lăsa un preot sau vreun protestant sau vreun căpitan al Armatei Salvării lângă mine. Lasă-mă să mor în demnitate. Cât mai simplu și mai scurt posibil. Fără agitație, fără vreun om al lui Dumnezeu. Dacă există un Dumnezeu, îl voi întâlni și vom avea o discuție sinceră”.

La 27 noiembrie 1954, ora patru și jumătate, O’Neill a murit în apartamentul său de la Shelton Hotel, cu soția și doctorul la patul lui. A murit la fel de zdrobit și de tragic ca orice personaj pe care îl crease pentru scenă. „Nu-I cer iertare lui Dumnezeu. Nu cer iertare nimănui. Mă iert eu însămi. Sper că există un Iad şi pentru cei buni”…