A fi subtil e o calitate. Puţini se bucură de această fineţe a unei personalităţi multistratificate; cei mai mulţi au spirit practic şi discern doar câteva nuanţe de gri între alb şi negru. Paleta de culori a acestor dedesubturi ofertante şi voluptuoase e, de fapt, mai bogată, mai neaşteptată; un gând albastru-neon, o ironie galben-fosforescent, un vis violet-electric. Subtilităţile fac deliciul unei conversaţii, condimentează sensurile unei replici şi curg în debit mare pe dedesubtul oricărei acţiuni de succes. Poate nu toată lumea le observă, nu le descifrăm cu toţii, însă prezenţa lor strategică creează o densitate, o vibraţie care face diferenţa dintre o experienţă reuşită şi una spectaculoasă.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee este o piesă construită pe subtilităţi. Tensiunea care se acumulează între personaje provine din acest război de gherilă dus de doi soţi care se pândesc şi atrag în jocurile lor ciudate un alt cuplu, novice în tacticile avansate de convieţuire în căsnicie. Spectacolul montat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Odeon nivelează întrucâtva aceste asperităţi ale textului şi optează pentru o şlefuire a personajelor. Crescendo-urile de intensitate urcă în decibeli până când sunt sparte de un strigăt, distanţele par că rămân mereu constante între personaje, într-o mişcare geometrică prin spaţiul de joc, ritmul descrie de câteva ori aceeaşi curbă gaussiană foarte simetrică.

Micile delicii ale unui substrat abundent în detalii sunt înlocuite de o claritate foarte frustă. Tristeţile de-o viaţă, ratarea care pluteşte în aer, regretele inutile, viciile, reproşurile, neputinţele, frustrările care macină minţi ascuţite şi chinuie suflete înmuiate în alcool şi abandonul speranţei, carnea vie a unor existenţe sfărâmate de nemulţumire de sine, disperare şi dispreţ, această cursă nebună ca pe un drum cu serpentine fără parapet pe care se goneşte cu viteză excesivă e domolită şi transformată într-un drum de plăcere; o plapumă confortabilă ne înveleşte călduros într-un cocon de convenţionalitate. Cearta e ceartă, acuzele sunt acuze, supărarea – supărare. Ce se spune e şi explicat. Nu prea mai e loc de interpretări, de aparenţe şi alte mistere. Această abordare relevă, însă, o oglindire ofertantă: tinerii de azi, martorii de sacrificiu în jocul pervers al gazdelor feroce, sunt la un pas de a le lua locul; în viitor Honey şi Nick vor fi Martha şi George. Istoria nu poate decât să se repete.

Cadrul acestei conflagraţii de spirit şi sentimente e dat de o sufragerie minimalistă, în tonuri reci, cu câteva bare de neon care îşi schimbă culoarea odată cu trecerea de la o scenă la alta. Spaţiul conceput de Andrada Chiriac e ostil, convenţional şi defineşte schematic snobismul personajelor. Nu are nimic personal, poate fi la fel de bine şi holul unui hotel şi sala unui club de gentlemani prăfuit. Tabloul ce se doreşte a fi indicaţie de cod e ostentativ şi odată devoalat de text, îşi pierde orice spectaculozitate rămânând o pată de culoare stridentă şi atât. La fel de stridentă şi atât e culoarea rochiei Marthei – o fucsia ţipătoare şi lucioasă, croită cum nu se poate mai previzibil pentru acest personaj. După o primă lectură a textului mai toţi ne-o închipuim pe această doamnă într-o rochie largă fără un umăr. Alexandra Mâzgăreanu a ales să păstreze şi ea toate clişeele convenţionale în alegerea costumelor.

Personajele sunt şi ele subsumate acestei linii cuminţi a siguranţei şi clarităţii; nimeni nu riscă. Cel mai bun cuvânt care descrie spectacolul fără alte explicaţii e: „politicos”. La fel pare a fi şi abordarea personajelor: cu băgare de seamă, condescendenţă şi respect pentru scriitură. Nu există prea multă chimie pe scenă, ochii privesc destul de lipsit de intensitate, iar ascultările sunt, şi ele, formale. Ioana Mărcoiu surprinde cu precizie cele două faţete ale lui Honey – timida ce se ascunde în spatele râsului formal şi isterica, atunci când scapă controlul după prea mult brandy. Râsul în note ascuţite e înlocuit cu ţipătul în note şi mai înalte şi portretul acestei tinere soţii se conturează între aceste extreme. Silvian Vâlcu e un Nick stângaci, care nu ştie cum să se enerveze, dar disimulează elegant manierele şi o cumsecădenie auto-impusă. Are, parcă, un corset care îi opreşte respiraţia, se cenzurează şi obţine un efect artificial.

Adrian Titieni îl abordează foarte bărbăteşte pe George. E o locomotivă care culcă la pământ vegetaţia. Are multă forţă de convingere şi în cele mai multe momente e plasat astfel încât să capteze toată atenţia. Nu are însă nicio duioşie, e rigid, nu există prea multe motive pentru care să „mergi cu personajul” aşa cum se spune. Nu îl compătimeşti, nu vrei neapărat să îl înţelegi. Îi observi suferinţa din spatele replicilor răstite, dar nu vrei neapărat să îi fie alinată. Încercările de ludic eşuează de fiecare dată. E contondent şi are un arţag impropriu personajului; mult prea ermetic în sentimente, imobil în expresie şi previzibil în tehnică.

Carmen Tănase îi găseşte un parcurs rotund Marthei. La început pare doar o nevastă cicălitoare, lipsită de menajamente, indiferentă la cutumele sociale, cu câteva accente de gaiţă autohtonă dintr-un cartier oarecare. Cu fiecare scenă, însă, dă voie să îi crape această mască de je m’en fiche-ism brut şi o scoate la lumină pe Martha cea sensibilă, rănită, sinceră şi feminină. Renunţă la tonurile neglijente şi se transformă la vedere, scenă cu scenă, în această femeie a cărei forţă ascunde fragilitate, deznădejde şi frica de ceilalţi şi de sine însăşi. E un personaj pe care îl dezvăluie în etape şi pe care îl conduce cu un instinct bine ponderat de o voinţă de expresie bine articulată.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” la Teatrul Odeon este un spectacol solid, bine închegat şi… politicos. Fără prea multe nuanţe, cu câteva momente de reuşită personală şi cu un final care sparge emoţia pe care o coagulase în ultima parte. După multă ceartă, când în sfârşit se făcuse o linişte aproape cathartică şi durerea putea fi contemplată şi simţită, ultimul cuvânt e încă un urlet care sparge acea frumuseţe a simplităţii. Câteodată o şoaptă strigă mai tare decât un ţipăt.

Teatrul Odeon

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee

Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Decorul: Andrada Chiriac
Costumele: Alexandra Mâzgăreanu
Muzica: Alexandru Suciu
Light design: Cristian Niculescu
Traducerea: Ionuț Grama

Distribuţie:

Martha – Carmen Tănase
George – Adrian Titieni
Honey – Ioana Mărcoiu
Nick – Silvian Vâlcu

Fotografii: Mihaela Tulea