Rămân la convingerea mea că solidaritatea e un lux din aceeași familie, de pildă, cu filantropia și atinge procente masive în directă proporționalitate cu starea materială și de relaxare a unei societăți. Din fericire există destule ființe cu vocația solidarității reale și dezinteresate și, pe de altă parte (nicicum din fericire), momente grave ale istoriei în care solidaritatea e o constrângere intrinsecă, fără de care totul s-ar prăbuși. Din păcate, aceasta din urmă e și cea mai imprevizibilă și, scăpată de sub filtrul (auto)analizei lucide și lipsite de parti-pris-uri, a dus în istoria modernă, de pildă, de la un 14 iulie eliberator de tensiuni sociale, în numai 4 ani, la teroarea iacobină care a supus execuțiilor sumare ori trecute prin simulacre de procese câteva zeci de mii de vieți omenești. Și de-atunci a ținut-o mai tot așa.

În definitiv, parafrazându-l pe Sfântul Pavel, solidaritatea ar trebui să fie pur și simplu un alt nume al iubirii, drept care să poată fi astfel definită: Solidaritatea „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. În orice caz, din iubire și-a asumat, după propria declarație, Svetlana Tihanovskaia rolul de candidat la președinția Belarusiei și nu dintr-o iubire abstractă, ci, în primul rând, din dragoste pentru familie, pentru soțul ei, Serghei, inițial candidat la poziția de vârf în statul ex-sovietic, arestat pe 29 mai 2020 de poliția lui Lukașenko cel uitat, ca să zic așa, la putere, la Minsk, de aproape trei decenii. Până una-alta, Lukașenko nu se dă dus din Palatul Prezidențial, iar, din exilul forțat, Svetlana Tihanovskaia a chemat, pentru 7 februarie, la o „Zi de solidaritate internațională cu Belarusul” (dacă familia de filologi și activiști pentru democrație Tihanovski știe pentru ce militează, filologilor români încă nu le e clar dacă țara cu care solidarizăm se cheamă Belarus, Belarusia ori Bielorusia – nici mie). Un instrument esențial al acestui act de solidaritate e Belarus(ia) Worldwide Reading Project, adică spectacole lectură cu textul Insultați Belarus(ia) al dramaturgului Andrei Kureicik, în 80 de teatre din 21 de țări.

În context, nu poate fi decât de salutat obstinația Ralucăi Rădulescu de a organiza în așa fel lucrurile încât 15 teatre din România și Naționalul de la Chișinău să reușească un șir de spectacole cu acest text, între 7 și 22 februarie. Primul a fost Teatrul Național din Iași, cu spectacolul produs încă din octombrie trecut, în viziunea lui Radu Ghilaș. Firește, textul e crud, dramaturgul fiind participant direct la manifestațiile de protest de la Minsk, dar e de observat că, prin comparație cu alte astfel de investiții textuale făcute să susțină „la cald” un moment istoric, textul lui Andrei Kureicik e și foarte bine scris (și, desigur, la fel și tradus de Raluca Rădulescu), mizând pe o abilă definire caracterologică. La vârful edificiului sunt Bătrânul (firește, Lukașenko) și Novicea (Svetlana Tihanovskaia, evident), mai jos familia dictatorului și susținătorii ambelor tabere. Monologurile și dialogurile lor (în care partenerul pare de multe ori că predică în gol) desenează o lume care depășește granițele evenimențiale.

Declarându-și ura față de teatru, de artă în general, Bătrânul e un aparent partizan al unei idilizate și pure vieți rurale („La țară nu există teatru, și nici la oraș nu ne trebuie!”), nu atât idealizate cât pervertite politic, fiindcă nu țăranul e modelul său, ci calul văzut ca ființă decerebrată și emasculată („Calul e liniștit și ascultător. Trage până cade. Nu cere niciodată nimic. (…) Cu niște ovăz și câteva bice, ar fi muncit și m-ar fi iubit…”). Direcția e contrară în cazul Novicei, contururile sunt vagi, viitorul, sub semnul întrebării, dar ceea ce se cere e „în numele iubirii”, nu al servituții. Partizani se găsesc de ambele părți. Diferența o asigură tipul de interes: Moralista vrea stabilitate („liniștea noastră” iliesciană din anii 1990) – „președintele nu ne uită. Președintele își aduce aminte de noi toți! Și de profesori, și de lăptari, și de pensionari, și de toată lumea. (…) Poporul votează întotdeauna pentru unul și același lucru: pentru stabilitate! Dar ce e stabilitatea? E șeful!” -, la fel și Prădătorul, mercenar în slujba Bătrânului. Învățat să bată și să bănuiască perpetuu străinătatea, în special „yankeii și polonezii”. Din punctul meu de vedere, nici de cealaltă parte lucrurile nu stau mult mai bine în perspectiva unui viitor previzibil, Mortul, membru al unei galerii de fotbal, având cam aceleași bănuieli cu Prădătorul („De unde ați venit în țara noastră?”). Așa că speranța rămâne tot la nivelul „novicelor”, fie cea de la vârf, fie Pozitiva observatoare, căci naivitatea gata să se uimească în fața „corolei de minuni a lumii” ar putea fi unica soluție: „Stăm în celula asta întunecoasă, dar ce oameni minunați: toți inteligenți, deștepți. Microbiologi, profesoare, muzicieni, actrițe, studente. O femeie care s-a strecurat în dubă după fiul și soțul ei. Au fost luați prizonieri pe străzi zilele astea: preoți, jurnaliști, studenți, mineri și muncitori, juriști și doctori… Sunt cei mai buni oameni de pe Pământ. Bieloruși. În celula asta, aici e noua, adevărata Bielorusie. Și noi toți simțim iubirea. Iar iubirea nu poate fi învinsă. Ăsta e adevărul, nu-i așa Universule?”. Tot în economia „noviciatului” s-ar afla și Tânărul, unul dintre fiii Bătrânului, revoltat mai degrabă de pe poziția unei smartphone-urbanități aflată în antinomie cu vremea în care „toți numai mulgeau vacile și beau vodcă”, decât de starea de lucruri de dincolo de zidurile palatului, noțiunea de libertate rămânându-i opacă, la pachet cu memoria revolutei Uniuni Sovietice, paradisiacă în viziunea Bătrânului.

Totuși, s-ar zice, Tânărul, măcar grație seminței de revoltă (fie ea și „fără cauză”, până una-alta), e recuperabil. Căci totul se educă, inclusiv solidaritatea. O operațiune precum Belarus(sia) Worldwide Reading Project e parte a unei posibile strategii de educare întru solidaritate, imposibilă în afara cunoașterii istoriei și informației globale. Căci, exact în același timp, vorba unui titlu al lui Gellu Naum, în lume sunt și alți arestați din familia Novicilor lui Kureicik (unii îndelung antrenați în lipsa de libertate din motive de gândire și conștiință): la Moscova, Alexei Navalnîi, liderul opoziției ruse, la Naypyidaw, în Myanmar/Birmania, laureata Premiului Nobel pentru Pace, Aung San Suu Kyi. Alexei Navalnîi – un an arest la domiciliu și doi ani și jumătate de proaspătă condamnare cu executare, Aung San Suu Kyi – 15 ani de arest la domiciliu și o nouă arestare cu perspectiva unei condamnări la închisoare. Și să ne amintim de Nelson Mandela cel trecut prin 27 de ani de recluziune celulară.

Să ne amintim, căci, cu doar două zile înainte de începerea proiectului, pe 5 februarie, comemoram metonimic dispariția a doi martiri ai democrației românești, Iuliu Maniu, mort în închisoarea de la Sighet în 1953, și Ion Mihalache, ucis exact zece ani mai târziu în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Să ne amintim și să înțelegem, cum o cere în romanul ei, publicat acum doi ani la Editura Tracus Arte, „O țară plină de eroi”, Carmen-Francesca Banciu, cap de afiș al Generației ’80, poliglot și de o rară formă de libertate programatic parcă asumată, ea însăși trecută prin tensiunea opoziției la comunism și, în ultimele zeci de ani, scriitor rezident în Germania. Căci și în cazul ei și în cel al dramaturgului belarus, demersul ține de una și aceeași propensiune. Iar întrebarea din cartea sa e valabilă în toate situațiile de acest tip: „A fost kitsch, puci, război civil sau revoluție?”.

În orice caz, „nu trebuie să moară fiecare într-o revoluție. Pentru că altfel nu ar mai fi nimeni să vadă dacă a fost într-adevăr o revoluție sau nu.” Oricum, izbucnirea revoltei, darea cărților pe față în contextul „experimentării absurdului” pe pielea a întregi popoare, pare cel mai eficient (chiar dacă uneori mortal) leac de groază și de mortificare, fiindcă într-o zi te trezești că bate la ușă viitorul pe care l-ai tot dus cu vorba și-atunci „Ce le veți spune copiilor voștri. Când vă vor cere socoteală. Ce le veți spune părinților voștri. Cărora le-ați cerut socoteală.”? Căci e insuportabilă povara de a te recunoaște printre cei care „Nu-și dau seama. Beau. Mănâncă. Își conservă existența în borcane. Nici nu bagă de seamă.”

Are Brecht o poezie despre un om de treabă care, într-o zi, nu mai poate să tacă și, în consecință, își pierde pâinea. Uneori, oamenii de treabă își pierd chiar libertatea, chiar viața. Și așa, ceilalți oameni de treabă ies din conserva lor existențială, ținută-n borcane, învață să spună Nu, cum zicea acum 30 de ani un cântec din Piața Universității, învață care e legătura dintre mineri și scutieri, dintre gazele lacrimogene și lacrimile ce nasc fii mereu în pericol de-a pieri în cale, vorba Marcelei Saftiuc, învață cum arată solidaritatea și de ce nu trebuie împăiată ori încremenită pe domeniile doamnei Tussauds, altfel nici c-ar exista răspuns la întrebarea Novicei lui Andrei Kureicik: „Dar pentru cine să trăiești? Pentru ce? Pentru tine? Pentru țară? Copiii mă întreabă mereu când îl eliberează pe tata? (…) Bună ziua! Numele meu e Svetlana, sunt gospodină, mamă a doi copii. Eu sunt președintele ales al Bielorusiei. Voi de ce sunteți în stare în numele iubirii?”