Dacă ar fi să călătorim în timp, într-o lume în care teatrul era centrul universului bucureștean, unul dintre numele care vibrau pe buzele iubitorilor de teatru ar fi Gina Patrichi. Gina Patrichi a fost actriță la Teatrul Bulandra. Gina Patrichi ar fi putut fi o Audrey Hepburn româncă, dar, la urmei urmei, orice comparație e neconcludentă… Gina Patrichi a fost Cleopatra a Egiptului, a fost o Mița Baston desăvârșită (în regii și două momente din viața ei complet diferite), dând mereu noi sensuri ochilor ei verzi și unei voci care plutea pe linia subțire dintre dulceață și asprime.
Viitoarea chimistă, studentă la Școala Medie de Chimie, Eugenia-Margareta-Elena Patrichi este admisă la șaisprezece ani la Institutul de Teatru și Cinematografie „Ion Luca Caragiale” (U.N.A.T.C.-ul în tinerețile lui), fără nici măcar diploma de absolvire a școlii medii. Teatrul, nu chimia, este pasiunea ei din copilărie – de pe vremea când se juca de-a spectacolul cu fratele său mai mare și intra la spectacole doar după pauză, când nimeni nu îi mai cerea bilet. Înscrierea ei la examen este de un spontan firesc, aproape o întâmplare, iar faptul că nu spune nimănui o vorbă despre admitere rămâne secretul ei cu actoria.
În facultate, vârsta – cu cel puțin doi ani sub oricine altcineva – i-a fost și avantaj, și piedică. Deși copil-vedetă, indiscutabil talentată, carismatică și efervescentă pe scenă, această Gina, mai tânără și imatură, va fi exmatriculată în al treilea an din lipsă recurentă de punctualitate. Lasă în urmă colegi care o îndrăgesc, proiecte la care lucrează în cadrul facultății și chiar și pe profesoara și mentorul ei, Aura Buzescu, dar nu lasă în urmă actoria, jucând în trupele de teatru de amatori de la Casele de Cultură.
Entuziasmată de vestea că o astfel de echipă de actori amatori montează „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, lucrată de ea în timpul facultății, încearcă să intre în distribuție în rolul Gettei, pe care îl experimentase deja. Întrucât repetițiile începuseră de mult timp, i se oferă poziția de dublură, sau un alt rol, secundar. Însă Gina Patrichi refuză orice compromis. Se reorientează și se angajează ca bibliotecară pe timp de vară la fostul cazino din Mamaia. Dar atunci și acolo în acel moment de tristă resemnare, ceva se întâmplă.
Teatrul pare că nu își terminase socotelile cu ea. Urmează să fie contactată de foști colegi din facultate pentru a juca rolul principal din „Nota zero la purtare” de Virgil Stoenescu și Octavian Sava, pentru că „nu vedeau o altă interpretă pentru rolul Marianei”. Astfel, Gina Patrichi își revendică locul în lumina reflectoarelor, la doi ani după exmatriculare, jucând preț de opt ani buni în spectacolele Teatrului de Stat din Galați și figurând pe afișele a 30 de spectacole, în roluri care diferă – de la Mița, ploieșteanca gata să ucidă din pasiune, la delicata și curajoasa Nora a lui Ibsen.
Nora rămâne un rol emblematic în cariera actriței, deși este acea partitură pe care, inițial, a privit-o cu puțin dispreț și cu neînțelegere totală. Însă această femeie străină ei, cu suflet nordic și mâini firave – o fire pe care Gina Patrichi nu ar fi crezut că o poate regăsi în sine – ajunge, la momentul premierei, o parte din ea. După căutări obsesive înlăuntrul ei și încercarea nu numai de a înțelege, dar de a simți alegerile Norei așa cum a scris-o Henrik Ibsen, Gina Patrichi ajunge să se împrietenească cu rolul până la măiestrie.
Directorul Teatrului Bulandra din acea vreme, Liviu Ciulei, o invită apoi să joace pe scenele din capitală, în 25 de alte ipostaze care mișcă spectatorii și fac din Gina Patrichi, după spusele marelui regizor, un „ideal al teatrului modern”. Schimbă, pe rând, registrul, de la Corina cea spontană din „Jocul de-a vacanța”, la a doua Miță din „D-ale carnavalului” din cariera ei, pe care o desăvârșește și o transformă într-un adevărat reper pentru teatrul românesc. Deopotrivă versatilitatea și disponibilitatea de joc neobosită, precum și stilul său elegant și grațios au conturat personaje de neuitat, de care bunica mea își aducea aminte cu entuziasm zeci de ani mai târziu.
Debutul său bucureștean, Corina, marchează un moment de revelație pentru consumatorii de teatru. Spectacolul reprezintă, totodată, momentul emoționant al revederii profesoarei sale din facultate, Aura Buzescu, care, după premieră, îi mărturisește cu emoție că știa că nu o să o facă de rușine și că îi dorește o carieră strălucită. În partitura Kitty Duval din „Clipe de viață”, Gina Patrichi alternează mândria și disprețul cu duioșia tristă care implică mila față de oameni.
Repertoriul său în cadrul Teatrului Bulandra adună mari roluri în interpretări încă de neuitat: Helena din „Privește înapoi cu mânie”, Nastia din „Azilul de noapte”, Hedda Gabler din cunoscuta creație a lui Ibsen, Ivona din „Dimineață pierdută” etc. Eroinele Ginei Patrichi rămân momente de inspirație pură, de un farmec și o grație amețitoare, încă vie decenii mai târziu. Indiferent de registru și de context, Gina Patrichi se revelează ca o forță scenică de talia unui uragan, care nu poate fi rezumată sau trecută cu vederea.
Fiind un om viu, dinamic, curios din natură, actrița călătorește cu foarte mare plăcere, atât în turnee cu teatrul, cât și cu familia. În anul 1980, în Grecia, ajunsă la Amfiteatrul din Epidaur, regăsește emoția și puterea teatrului antic într-un moment de mic recital spontan pentru familia sa. Alege să interpreteze un sonet de Shakespeare și declară ulterior că emoții mai puternice decât în acele două minute de joc nu a trăit la nicio premieră.
Niciodată autosuficientă sau arogantă, Gina colaborează cu Miriam Răducanu în 1984, când cariera ei este deja fulminantă. Și totuși, cu ocazia proiectului „O lume pe scenă”, în regia artistică a acestei doamne, se autodepășește și învață, cu disciplina unui copil curios, secretele teatrului-dans. Se remarcă nu numai prin măiestrie scenică, dar și printr-o fire puternică, dublată de eleganță și gingășie. Curajoasă și de neoprit, Gina Patrichi întâmpină marele cutremur din 1977 pe scenă, la Sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, reușește să treacă peste momentul în care un reflector o lovește în cap pe scenă, în cadrul altei reprezentații, rezolvă orice accident scenic de-a lungul timpului și declară că, dacă nu ar fi fost actriță, i-ar fi plăcut să lucreze la circ.
De-a lungul timpului, joacă și în piese de teatru TV și filme care se păstrează și difuzează și azi în duminicile leneșe cu audiență pe-a locuri, sau în a treia zi de Crăciun. Totuși, fiecare compoziție a Ginei Patrichi rămâne profund sinceră, indiferent de subiect.
Este tot atât de firească amărăciunea ei comică, de bucureșteancă fără noroc sau ambiție, în rolul Olimpia din „Felix și Otilia” (în regia lui Iulian Mihu) ca urletul ei disperat din „Nemuritorii” (în regia lui Sergiu Nicolaescu), atunci când este despărțită de copilul său mort. Ascunde cu mare iscusință picături de melancolie în acreala și viclenia Guicii din „Moromeții” (în regia lui Stere Gulea), și rămâne mereu „electrică” de la debutul din „Pădurea spânzuraților” (în regia lui Liviu Ciulei), până la „Proba de microfon” (în regia lui Mircea Daneliuc). Deși declară că și-ar fi dorit puțin mai mult timp pe marile ecrane, nu regretă raportul calitate-cantitate al carierei sale cinematografice și își amintește cu nostalgie fiecare partitură.
La Teatrul Național Cluj-Napoca, joacă în ceea ce a fost considerat cântecul ei de lebădă, deși nu e ultimul spectacol în care figurează, „Antoniu și Cleopatra”, care devine un fenomen național. Deși spre final de carieră, își păstrează frumusețea glaciară, fiind deopotrivă un simbol al feminității și al forței interioare – două elemente cu care actrița Gina Patrichi jonglează neobosit. Cu o privire electrică, și radiind de putere, rămâne atât de vie în fotografiile și filmările cu acel spectacol. Ultimele ropote de aplauze urmează pe scena pe care a jucat 25 de ani, la Teatrul Bulandra, unde înlocuiește o altă actriță în rolul Gertrudei în „Hamlet” și unde este distribuită și în „Forma Mesei”, un an mai târziu.
Apoi, se îmbolnăvește, o sută de spectacole prea devreme, și decorul se schimbă în unul de spital, deși Gina nu se oprește din a le recita colegelor sale de salon poezii și sonete, aducând zâmbete și lacrimi pentru această ultimă audiență, atât de personală. Deși pe moarte, refuză să abandoneze teatrul, căruia i-a dedicat toată viața.
Actrița Mariana Mihuț declară că ar fi putut scrie o carte despre ea. Ion Caramitru povestește cu nostalgie de perioada în care, student fiind, era îndrăgostit de ea. Tamara Buciuceanu mărturisește că nu îi poate uita ochii, verzi și fascinanți. Fiecare cuvânt formulat în onoarea ei este la superlativ, dar emoția din spatele laudelor arată că Gina Patrichi a rămas, într-adevăr, în sufletele tuturor celor care au privit-o, care au iubit-o…
Cu câteva luni înainte de a renunța la lumina reflectoarelor spre a se trata, actrița Gina Patrichi îi acordă Luciei Hossu-Longin un interviu concluziv, parafrazând titlul unei piese în care a jucat pentru a-și descrie cariera: „Privesc înapoi cu mândrie”. Povestește apoi despre sinceritate și despre cum este singurul lucru care contează în relațiile dintre oameni și, în încheiere, își recită replica preferată din toate partiturile învățate vreodată, finalul monologului Corinei din Jocul de-a vacanța: „Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citești… Poate că într-adevăr totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc.”
Pe 8 martie 1994, Gina Patrichi împlinește 58 de ani, iar ziarul Azi, prin Irina Budeanu, spune că „dacă n-ar fi existat, teatrul ar fi fost mai sărac. Dacă n-ar fi umplut sălile de spectacole cu emoție și încântare, intrările și ieșirile spectatorilor din teatru ar fi fost mai precipitate și întunecate. Toți cei care iubesc Arta au un singur dor: cât mai multe primăveri să puteți aniversa în scurgerea timpului, doamnă Gina Patrichi!” Cu toate acestea, numai zece zile mai târziu, pe tristul 18 martie 1994, Gina Patrichi își numără primăverile și pleacă, lăsând în urmă partea ei din zestrea teatrului românesc.
