Jan Lauwers… Unul dintre cei mai cunoscuţi artişti ai ultimului secol. S-a născut la Antwerp, în 1957, şi a studiat pictura. Este considerat artistul contemporan care se apropie cel mai mult, prin creaţiille sale, de „arta totală” wagneriană. În 1986, a fondat Needcompany, astăzi celebră, alături de care a creat cele mai importante dintre spectacolele lui, printre care „Camera Isabelei”, „Marketplace 76”, „Caligula”, „No comment”, „The Deer House”… A primit „Leul de Aur” la Veneţia pentru întreaga activitate. Felul lui de a face teatru este în fond o interogaţie permanentă a limitelor teatrului şi a sensurilor lui astăzi. Artistul Jan Lauwers, în câteva gânduri despre propria artă.
Nu suntem o familie…
Ideea că Needcompany e un grup romantic de oameni care lucrează şi trăiesc împreună e prea romantică… Nu suntem o familie. Suntem împreună pentru că există motive să lucrăm împreună. Nu cred că lucrul în ceea ce numim „colectivitate” este cel mai potrivit mod de a crea, pentru că nu e democraţie… Dacă Needcompany e un grup şi funcţionează este numai pentru că fiecare artist este autonom şi decide pentru sine însuşi care e propria realitate în acest proces creator. Ce e realitatea? Ce e realitatea scenei? Care este realitatea lucrului împreună? Care este realitatea teatrului? De fapt, sunt atât de multe realităţi…
Arta trebuie să fie autonomă şi să nu fie responsabilă din punct de vedere social
Cred că de-a lungul întregului secol XX s-au construit ziduri pentru a face arta să devină autonomă. Dar acum, la începutul secolului XXI, dărâmăm zidurile… şi încercăm să vedem dacă este posibilă o relaţie între artă şi societate. Însă contează cum o faci, ca să nu devină ceva naiv şi ridicol. Marea greşeală care se face în ultima perioadă este că o mulţime de oameni influenţi în societate le cer artiştilor să se implice în viaţa socială, într-un mod „folositor”… Asta este marea greşeală, cred eu. Arta trebuie să fie autonomă ca să aibă influenţă în societate. Arta trebuie să fie autonomă şi să nu fie responsabilă din punct de vedere social. Cred cu tărie în această imagine autonomă. În fond, arta e interesantă numai dacă n-o înţelegi. Sau, dacă o înţelegi altfel… Deci la orice nivel noi asta încercăm să facem, să creştem această autonomie.
Care este realitatea noastră?
Ce este un actor? Care este diferenţa dintre realitatea unui artist şi cea a unui performer? Performerul – precum Marina Abramovic – e cineva care face un lucru o singură dată şi această singură dată nu se poate reproduce. Pe când actorul reproduce. Eu am încercat să combin cele două lucruri: această idee a re-producerii în teatru şi creaţia din cadrul unui performance. De aceea realitatea la Needcompany este individul pe scenă. Care ce anume prezintă? E un personaj? Se joacă pe sine? Sau acest personaj pe care-l joacă este legat cumva de viaţa lui personală? Acestea sunt întrebările cu care jonglăm în permanenţă la Needcompany. Care este realitatea noastră? Asemenea întrebări de fapt fac posibile o mulţime de lucruri. Dacă citeşti din punctul nostru de vedere prima pagină din „Spaţiul gol” al lui Peter Brook, fiecare propoziţie pe care a scris-o este o greşeală. Dar e important să faci greşeli. Arta se ocupă cu greşelile, într-un anume fel.
Punctul de pornire e mult mai important decât rezultatul final
Eu lucrez, de fapt, tot timpul, 24 de ore din 24. Asta face un artist. Pentru mine, de exemplu, acele momente în care călătoresc, când merg cu maşina dintr-un oraş în altul, când merg cu avionul, când stau în aeroport, sunt foarte importante, fiindcă îmi simt gândurile libere, nimeni nu aşteaptă nimic de la mine. Când mă aflu în avion sunt momente fantastice pentru lucru. Tot timpul lucrezi, tot timpul faci noi proiecte. În fiecare secundă începi ceva, iar punctul de pornire e mult mai important decât rezultatul final. De exemplu, de-asta noi încercăm de ani întregi să evităm premierele făcute convenţional. Pentru că lucrezi opt săptămâni, sau zece, sau trei luni şi apoi vine seara premierei şi toată lumea este tensionată şi nu iese bine.
Fiecare premiu îţi perverteşte mintea
A fost o mare onoare şi pentru mine, şi pentru Companie faptul că am primit Leul de Aur, dar… fiecare premiu îţi perverteşte mintea. Pe de altă parte Picasso spunea „cu cât mai multe premii primesc, cu atât mai bune devin picturile mele”. Aşa că depinde din ce unghi priveşti! Pentru mine, e foarte bine că am acest premiu, dar trebuie să merg mai departe, nu mă opresc aici. Mult mai important e să încerc să înţeleg diferenţele dintre diferitele arte vizuale. Care e diferenţa dacă faci un spectacol într-un teatru sau într-o uzină? Aceste întrebări sunt cu adevărat importante. De exemplu, am făcut un spectacol de opt ore într-un muzeu, dura o zi întreagă, cât timp era deschis muzeul. Dacă lucrezi cu actori cu educaţie clasică nu poţi face asta. E imposibil. După o muncă de opt ore ajungi la un fel de isterie…
Persoana din spatele operei a devenit mai importantă
„Camera Isabelei” e un spectacol foarte important pentru noi, l-am jucat aproape zece ani prin toată lumea şi toată lumea l-a plăcut. De-asta l-am şi jucat, pentru că a plăcut… Dar de ce a plăcut? Când ies în faţa publicului şi spun că e povestea familiei mele, că totul în spectacol este real şi are legătură cu viaţa mea personală, oamenii devin imediat interesaţi. Înainte de secolul XX artistul nu era important. El trebuia să-şi dizolve sinele în artă. Astăzi vorbim mai mult despre Warhol însuşi decât despre opera lui. Mai mult despre Joseph Beuys decât despre ce a făcut el. Deci persoana din spatele operei a devenit mai importantă. Într-un fel, mi se pare un lucru foarte rău. Persoana artistului a devenit prea importantă, ceea ce este, evident, o nevoie a spectatorilor, care vor să cunoască această latură a personalităţii artistului. Mă întreb de ce este important să te aduci pe tine pe scenă. Aşa că, întru-un anume fel, mă simt tentat să apăr actorul clasic, care nu se joacă pe sine, care este „altcineva”, o altă fiinţă.
Trebuie să punem întrebările corecte în momente greşite
Joseph Beuys a fost, pentru mine, una dintre cele mai importante întâlniri. Când i-am văzut expoziţia în ’76, mi-a schimbat total ideile. Am văzut un performance făcut de el şi m-am gândit atunci revoltat că asta nu mai e performance, e teatru. Că e un fake. Şi că omul ăsta nu e ce se pretinde, ci un şarlatan. Abia apoi am înţeles… Dacă un performer vrea să facă ceva anume, orice nebunie, e decizia lui. Dar tu, ca regizor, nu-i poţi cere unui actor de exemplu să se taie… Or, abia când am văzut ce făcuse Joseph Beuys am conştientizat imposibilitatea ca un regizor să-i ceară unui actor să-şi rişte viaţa sau ceva de genul ăsta. Pentru că la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 erau câţiva regizori care le cereau actorilor aşa ceva şi nu e normal, e un fel de dictatură. Deci să cultivi falsul e important… Şi această balanţă este prezentă în tot ce fac. Foarte importantă în cinema a fost întâlnirea cu John Cassavetes, pentru că şi el interoga aceleaşi lucruri. Ce este actorul? Actorul este actor sau este el însuşi? Toate filmele lui sunt pe această muchie. Ce se întâmplă acolo este improvizaţie sau nu? El mi-a schimbat radical felul de a gândi. Şi apoi trebuie să spun că toată arta, de la Velazquez la Rubens etc., m-a influenţat teribil. Când am văzut Velazquez am devenit Velazquez. Am vrut să-i înţeleg problemele, să mă identific cu el. Şi să înţeleg care a fost importanţa artistului din vechime în societatea noastră. Cred că trebuie să punem întrebările corecte în momente greşite…
E foarte important să înțelegi contextul și situația
M-a influenţat, de asemenea, James Joyce cu „Ulise” al său. El pune într-o singură frază totul. Stau aici şi-l văd pe omul din dreapta, pe cel din stânga, pe cel din faţa mea, care se uită la mine, soarele care intră pe fereastră şi tot restul. Ei bine, Joyce pune toate astea într-o singură frază. Asta am învăţat eu, ca regizor, de la James Joyce: să fiu conştient de toate în acelaşi timp, în permanenţă. E foarte important să înţelegi contextul şi situaţia… Când aveam 18 ani eram extrem de implicat politic, eram de extremă stânga şi încercam să fac teatru în fabrici. Voiam să fiu prezent în mijlocul societăţii. Ei bine, muncitorilor care veneau la fabrică nu le plăcea absolut deloc ce făceam eu acolo şi era ceva de genul: „La naiba, omule, dă-te de-aici, eu am treabă…” Şi atunci am înţeles că, dacă atârni pe stradă o pânză de Rubens, nimeni n-o să se uite la ea. Şi că trebuie să respecţi un anume mediu şi un context artistic. Asta am învăţat din acea experienţă de tinereţe.
Trăim într-o cultură catolică şi asta ne influenţează pe toţi
Ce avem în comun noi, această generaţie din care facem parte eu, Castellucci, Jan Fabre…? Catolicismul, fundalul catolic. E o mare diferenţă faţă de un fundal protestant sau faţă de unul musulman. Dacă ai crescut în acest mediu catolic, chiar dacă nu eşti botezat sau practicant, prima imagine pe care o vezi este Iisus pe cruce, acest om care are cuie bătute în mâini şi sângerează. Şi vezi suferinţa, durerea. Un catolic vizualizează durerea. Toate acele picturi extraordinare din şcoala flamandă sunt catolice, încearcă să arate chinul, sângele. Când intri într-o biserică catolică vezi toată cruzimea, te obişnuieşti cu toate astea de când eşti copil. Nu mai e nimic deosebit. Da, e Dumnezeu pe cruce… Şi astfel devine o obişnuinţă să exprimi această cruzime. Trăim într-o cultură catolică şi asta ne influenţează pe toţi.
