Scriitor, scenarist și regizor francez, Jean-Claude Carrière s-a stins din viață pe 8 februarie 2021. Colaborator al lui Jacques Tati, a intrat devreme în rândul scenariștilor de renume datorită colaborării cu Luis Buñuel, precum și lucrului cu Louis Malle, Jean-Luc Godard, Milos Forman etc. Printre scenariile sale cele mai cunoscute se numără „Farmecul discret al burgheziei” (Luis Buñuel, 1972), „Danton” (Andrzej Wajda, 1982), „Valmont” (Milos Forman, 1988), „Milu în mai” (Louis Malle, 1990), „Cyrano de Bergerac” (Jean Paul Rappeneau, 1991), „Căpcăunul” (Volker Schlöndorff, 1996). Autor de piese de teatru, adaptări pentru ecran, scenarii de televiziune, romane și eseuri, spunea despre sine că este, în primul rând, „un povestitor”. A avut o carieră în care au cântărit enorm și colaborările cu creatori de teatru precum Jean-Louis Barrault și Peter Brook. Cu acesta din urmă și Marie-Hélène Estienne, a lucrat opt ani la scenariul pentru spectacolul și filmul după „Mahabharata”, experiență unică în cariera sa, a lui Peter Brook și a artei din secolul XX. Ultimul text al lui Jean-Claude Carrière a fost scris pentru Yoshi Oida: „Toba”, după Yukio Mishima.
Redăm în continuare rândurile scrise de criticul de teatru și scriitorul George Banu, privind cu un ochi spre trecutul petrecut sub semnul plenitudinii, iar cu celălalt spre posteritate (N. red.).
Nu vizez aici o reconstituire integrală a acestui peisaj în relief variat care a fost viața lui Jean-Claude Carrière, atât de evocată după dispariția sa. Dar, ca să parafrazăm titlul unei pânze celebre de Hokusai, „Vedere a muntelui Fuji”, doar câteva vederi ale „muntelui Carrière” posibile datorită proximității, pe care am întreținut-o intermitent cu el. Clipa biografică valorează tot atât cât parcursul panoramic: e o chestiune de alegere. Miopul și prezbitul văd lucruri diferite, însă esența a ceea ce ajung să vadă este aceeași.
În timp ce pregăteam numărul 40 – pentru mine, de neuitat! – al revistei „Théâtre/Public”, consacrat, pentru prima dată, traducerii în teatru, practică inedită a anilor ’80, m-am dedicat unei anchete orale, realizate printre figurile emblematice de atunci. Jean-Claude m-a primit în casa lui splendidă, aproape de Place Saint-Georges, care, prin obiecte și picturi de o splendoare greu de exprimat în cuvinte, își dezvăluia parcursul în zigzag prin lume, precum și pasiunile sale succesive! Fericită rătăcire! Trebuia să vorbim despre cum lucrase recent cu Peter Brook la versiunea în franceză a piesei „Timon din Atena”, care se juca din 1974 la Teatrul Bouffes du Nord. Relevaseră această sfidare și, împreună, reușiseră să definească fraza lui Shakespeare printr-o organizare specifică, diferită de fraza franceză: în ea se manifesta energia „cuvintelor strălucitoare”, aceste cuvinte care, străine preocupărilor arhitecturii proprii sintaxei clasice, ies la suprafață, luminează, se retrag într-o mișcare irepresibilă pe care traducătorul trebuie s-o capteze. Jean-Claude mi-a evocat astfel variațiile cuvântului „soare” într-unul din primele monologuri ale lui Timon: mișcarea lui subterană, felul său de a apărea și de a dispărea, apelul lui, implicit, lansat spre traducător, dar și spre actor. Mercur care agită venele textului! Îl ascultam și îi simțeam seducția din voce, din timbrul catifelat, punctate de zâmbete ce temperau orice propensiune spre autoritatea discursului, atât de des adoptată în anii ’80. „Să nu uităm niciodată că ultimul cuvânt scris de Shakespeare, la finalul din Furtuna, este libertate”, îmi dezvăluia el revelator. De atunci, l-am aflat…
În discursul său o metaforă revenea adesea – îi plăceau atât de mult metaforele, disociindu-se și de disprețul cu care erau privite la momentul acela! –, metafora traducătorului aflat într-o ambarcațiune ușoară pentru „a naviga mai aproape de mal”: astfel se „respectă identitatea textului și obține libertatea traducătorului”, conchidea el. Iată-i postura adoptată pentru prima sa versiune în franceză a unei opere shakespeariene de care nu s-a îndepărtat, de fapt, niciodată!
Într-o seară, pe la trei-patru, aflându-ne într-un taxi, în drum spre o masă rotundă care urma să aibă loc undeva la periferie, l-am întrebat pe Jean-Claude ce părere are despre „spatele omului”, temă care, atunci, mă preocupa permanent. Mi-a răspuns citând o frază a lui Peter Brook, căci, înainte de toate, era un om care stabilea schimburi și cultiva legături: „Când André Antoine a hotărât să-i convingă pe anumiți actori să joace cu spatele, s-a născut regia!” Opinie neașteptată: „spatele” actorului afirma existența unui univers propriu pe scena până atunci supusă sălii. Jocul feței cu ceea ce presupune ca supunere față de sală era abandonat și astfel scena se elibera: era regizorului debuta! Cufundat pe bancheta din spate, Jean-Claude mi-a transmis această idee esențială a lui Brook.
Jean-Claude era un truditor refractar la singurătate, cu ce are ea liniștitor, dar și frustrant. Îi plăcea să se lase în voia vieții în plenitudinea ei, ceea ce i-a hrănit, fără îndoială, relația privilegiată cu Peter Brook. Mi-a evocat cu o mulțime de detalii – el știa să le dezvăluie mai bine decât oricine altcineva – serile acelea petrecute acasă la un expert erudit, de Sacy, care le povestea „Mahabharata”; și când povestea a luat sfârșit, și-au spus, în toiul nopții, pe o stradă pustie a Parisului: „Într-o zi o s-o facem!” Promisiune respectată, complicitate asumată! Dar acestui pact simbolic i se poate adăuga o altă „vedere a muntelui”, la fel de semnificativă pentru mobilitatea lui Jean-Claude. Vorbeam de o vreme la telefon, într-o dis-de-dimineață, când Jean-Claude s-a scuzat curtenitor, spunându-mi că e obligat să pună capăt convorbirii noastre. „Trebuie să plec, am întâlnire cu Dalai Lama la Roissy”. La aeroport… La început mi s-a părut ceva extrem de frivol, dar după aceea am înțeles: știa să nu se închidă în birou ca să-și caută binele peste tot.
Într-o călătorie la Napoli, al cărei obiect l-am uitat – memoria face un triaj sever și intransigent –, m-a convins să ne plimbăm împreună formulând însă felul în care ne deplasăm: „Să fim pietoni în orașul ăsta care a capitulat în fața mașinii”! Erau mașini peste tot, parcate fără urmă de respect față de ce e interzis, iar noi, noi făceam un adevărat slalom vesel în acest labirint haotic de mașini. După revenirea la Napoli, peste niște ani, mi-am adus aminte diagnosticul formulat de Jean-Claude: orașul se răzvrătise și-și luase revanșa față de mașină! Dar plimbarea noastră în hățișul de automobile nu o uitam. O clipă de prietenie împărtășită!
Când și când, am avut ocazia să le cunosc pe unele dintre multele femei care i-au traversat viața. Personalități opuse, relații diverse… până în momentul în care, mergând în vizită, într-un apartament de lângă Notre-Dame, la o mamă și fiica ei, ambele venite din Iran, am fost surprins de două ori. Mama, Madame Tajadod, îmi era cunoscută pentru colaborarea cu Peter Brook la „Orghast”, cel mai radical spectacol al lui, cu ajutorul căreia redescoperise sunetele pierdute ale unei limbi dispărute, avesta. Madame Tajadod, un arheolog al vocii! Seninătatea ei era marcată de o căldură discretă. Alături, fiica lumina încăperea cu frumusețea și cu strălucirea privirii sale care, laolaltă, invitau spontan la cel mai încrezător dialog. Brusc, intră în casă Jean-Claude și, deschizând brațele, îmi spune fără nicio rezervă: „E familia mea”. Nu i-am mai revăzut împreună, dar clipa asta rămâne unică. Am împărtășit fericirea ființelor reunite! Nahal i-a devenit soție și împreună au scris cărți grație cărora am regăsit „spiritul Teheranului”.
Când a apărut „Cercul mincinoșilor”, admirabilă culegere de povești realizată de Jean-Claude, atunci când mi-am exprimat entuziasmul, mi-a răspuns: „Georges, vreau să-ți adaug o poveste pe care am descoperit-o târziu, când cartea era în tipar și, spre regretul meu, nu am putut s-o pun în volum”. Ne-am oprit amândoi în față la Bouffes du Nord și mi-a spus povestea: „Undeva în Africa trăia un om bogat care, fiind pe moarte, și-a chemat fiul, i-a arătat casa împodobită, unde domnea un belșug de bunătăți, și i-a zis mulțumit: ˂Vezi tu, fiule, toate astea sunt ale tale˃. Peste o vreme, un bătrân sărac, care trăgea să moară și el, și-a chemat fiul și au ieșit împreună din coliba foarte sărăcăcioasă. Cu un gest larg, tatăl i-a arătat fiului munții și câmpiile ce se întindeau în fața ochilor: ˂Vezi tu, fiule, toate astea sunt ale tale˃”.
Un dar „imaterial” de la Jean-Claude, pe care îl port cu mine.
P.S. Margarethe von Trotta, prietena lui și a mea, mi-a scris: „Dragă Georges, și eu mă simt puțin mai singură după moartea lui Jean-Claude… A avut o viață cu adevărat bogată și împlinită, era atât de important pentru prietenii lui, iubit de atâtea femei frumoase… puțini oameni au cunoscut o asemenea plenitudine. Așa că trebuie să ne bucurăm că l-am cunoscut”.
Traducere din limba franceză: Dana Ionescu
