A fost odată o scriitoare cu o forță imaginativă incomparabilă și cu o personalitate complexă, dornică să experimenteze, să se exprime liber și să fie independentă, fascinată de animale și de orașul Londra, feministă convinsă, îndrăgostită de mare, vulnerabilă și cu o tulburare bipolară pe care încerca să o învingă cu ajutorul scrisului, dar care într-un final i-a adus moartea. Aceasta a fost Virginia Woolf. O „prințesă a modernismului” – așa cum a fost numită, o scriitoare de geniu, critic literar și editor, figură centrală a Grupului Bloomsbury, cea care a revoluționat modul de a scrie romane la începutul secolului XX.
S-a născut la 25 ianuarie 1882, în cartierul londonez Kensington, fiind fiica unui tată istoric, scriitor și o mamă care servise drept model pentru pictori. Ambii părinți fuseseră căsătoriți înainte și mai aveau alți patru copii din prima căsătorie. Până la treisprezece ani, Virginia și-a petrecut vacanțele de vară într-un orășel pe malul mării, St Ives, situat în Cornwall, într-o casă ce purta numele Talland House. Acest loc a jucat un rol important în imaginația viitoarei scriitoare. A fost educată acasă, având acces la o impresionantă bibliotecă victoriană a familiei.
Virginia a fost un copil vesel și plin de viață. Asta până la șase ani, când a fost abuzată de unul dintre frații săi vitregi, iar câțiva ani mai târziu, hărțuită de un altul. Moartea mamei sale, decedată subit pe când Virginia avea doar treisprezece ani, a lăsat-o pradă primei sale mari depresii. Pe atunci ea se ocupa de redactarea unui ziar de familie care conținea anecdote și știri amuzante. Odată cu moartea mamei, activitatea a încetat, acesta fiind momentul în care viitoarea scriitoare trăia primul blocaj literar. Doi ani mai târziu, a murit și sora sa vitregă, Stella. Când Virginia avea 22 de ani, și-a pierdut și tatăl, moment în care a suferit o cădere nervoasă care reprezenta începutul unui lung șir de probleme de natură psihică. Cu toate traumele prin care a trecut, Woolf a reușit să urmeze cursuri de germană, greacă și latină la King’s College din Londra. În cei patru ani pe care i-a petrecut aici, a intrat în contact cu reprezentantele feminismului radical.
@George Charles Beresford
Din 1905, Virginia Woolf a început să scrie recenzii pentru publicația Times, dar un an mai târziu, avea să treacă iarăși printr-o pierdere grea: fratele său Thoby a murit. Thoby era fratele care inițiase așa-numitele „serate de joi de la Bloomsbury”, la care se întâlneau oameni cu aceleași pasiuni artistice. Aici, Virginia l-a cunoscut pe scriitorul Leonard Woolf, cu care s-a căsătorit în 1912 și care avea să-i rămână alături întreaga viață. Alături de el a înființat editura Hogarth Press, unde și-a publicat toate operele. Era cunoscută preocuparea lor pentru rolul estetic al cărților și cât de multă atenție acordau hârtiei pe care o foloseau pentru tipărit (hârtie adusă din Cehoslovacia, hârtie marmorată sau xilogravuri). Totodată, această independență i-a permis să scrie fără compromisuri și fără riscul de a fi respinsă de vreun editor.
@Lady Ottoline Morrell
Încă dinainte de a se căsători, mai exact din anul 1908, Virginia Woolf începuse să lucreze la primul său roman, denumit inițial „Melymbrosia”. L-a terminat abia în 1913, dar din cauza unei alte căderi nervoase (din cauza căsătoriei), nu l-a putut publica până în 1915, când a apărut sub titlul de „Călătorie în larg”. „O femeie are nevoie de bani și de o cameră numai a ei, dacă vrea să scrie ficțiune” afirma Virginia. Am putea adăuga pe această listă și și un soț ca Leonard Woolf, care s-a dedicat unui singur ideal – acela ca soția sa să poată scrie.
Scrisul a fost pentru Virginia Woolf un adevărat remediu în lupta cu tulburarea de care suferea. „Dacă nu aș fi trecut prin aceste crize profunde de agitație sau de abulie (…) m-aș fi abandonat sau m-aș fi supus. Dar așa, am fost nevoită să lupt” – nota ea în Jurnalul ei în 1929. Așadar, va scrie volumul-eseu „O cameră separată”, devenind astfel idolul fiecărei scriitoare la început de drum. Romanele „Doamna Dalloway” (1925), „Spre far” (1927) și „Valurile” (1931) au fost cele care au consacrat-o și i-au adus succesul. Cu toate acestea, Virginia tot nu-și găsea locul în lume. Din cauza tulburării bipolare, devenise obsedată de cuvinte, de psihanaliză, avea și obsesia înecului și folosea de multe ori sintagme precum „mă scufund”, „plutesc pe apă”. Dar ea însăși vorbea despre această afecțiune ca despre o „boală mistică” pe care dorește să o păstreze pentru a putea crea în continuare, în timp ce soţul ei, Leonard Woolf, scria despre Virginia că: „Imaginaţia Virginiei era atât de strâns legată de fanteziile ei – de nebunia ei – încât dacă puneai capăt nebuniei puneai capăt şi creativităţii”.
@Gisèle Freund
După terminarea manuscrisului ultimului ei roman (publicat postum) „Între acte”, Virginia Woolf a căzut din nou victimă depresiei. Pe 28 martie 1941, s-a ridicat brusc de la biroul său și a plecat de acasă spre râulețul Ouse, care uda împrejurimile din Sussex unde se afla casa de vacanță a familiei Woolf. Pe drum și-a umplut toate buzunarele pardesiului cu pietre, pentru a se duce mai repede la fund. Odată ajunsă la malul râului, scriitoarea a intrat în apa rece și a „dispărut”. Abia după trei săptămâni a fost găsită de autorități. T.S. Eliot când a aflat de moartea Virginiei Woolf a scris că „e sfârșitul unei lumi”. Leonard a înmormântat rămășițele ei incinerate sub copacul din grădina din Monk’s House, unde era casa lor din Sussex.
Ultimele rânduri scrise de ea au fost așternute într-o scrisoare către soț:
„Simt cert că înnebunesc din nou. Simt că nu putem trece din nou prin încă o astfel de stare groaznică. Și de data aceasta nu mă pot însănătoși. Încep să aud voci și nu pot să mă concentrez. De aceea fac ce pare să fie cel mai bun lucru. Tu mi-ai oferit cea mai mare fericire care poate să existe. […] Nu mai pot lupta. Știu că îți stric viața, că fără mine vei putea lucra. Și tu o vei face, știu. Vezi, nici nu pot să scriu cum se cuvine. Nu pot citi. Tot ce vreau să spun e că îți datorez ție toată fericirea vieții mele. Ai fost foarte răbdător cu mine și incredibil de bun. Vreau să spun asta – toată lumea o știe. Dacă cineva ar fi putut să mă salveze, ai fi fost tu. Toate m-au părăsit, cu excepția încrederii în bunătatea ta. Nu mai pot continua să-ți distrug viața. Nu cred că doi oameni ar fi putut să fie mai fericiți decât noi.”
