Cristiano Ronaldo sau Messi? Coca Cola sau Pepsi? Federer sau Nadal? De Niro sau Pacino? De ce trebuie mereu să alegem? În ceea ce priveşte sportul sau gusturile culinare, avem mai multe motive pentru a spune X sau Y. Suntem suporteri sau pur şi simplu papilele noastre gustative ne dictează dacă ne place mai mult Big Mac-ul sau McChicken-ul. În artă, însă, poate la fel de bine să ne placă şi Van Gogh şi Picasso. „Guernica” mai mult decât „Mâncătorii de cartofi” şi „Noapte înstelată” mai mult decât „Femeia care plânge”. În artă subiectivitatea e mult mai restrânsă la cazuri particulare. Şi atunci, în loc să întrebăm „De Niro sau Pacino?” ne putem bucura de talentul amândurora: De Niro şi Pacino.

Deşi au jucat în puţine filme împreună, Robert De Niro şi Al Pacino sunt acest binom care a marcat jumătate de secol de performanţă actoricească la Hollywood. Sunt în toate listele cu cei mai cei 10, 50, 100, 1000 de actori. Au împreună 116 premii şi încă 253 de nominalizări – destule cât pentru o generaţie întreagă. De Niro a jucat în 125 de filme şi Pacino în 62. Cel puţin jumătate de glob îi recunoaşte după nume sau figură şi probabil măcar un sfert din populaţia lumii poate cita măcar o replică făcută celebră de ei. Ştim cu toţii cât de mari, de uriaşi, de colosali sunt. Unora nu le convine că încă mai sunt la fel de mari, de uriaşi, de colosali şi le găsesc vina de a fi bătrâni. Şi chiar sunt – la 78 şi 81 de ani nu mai sunt tocmai în floarea vârstei. Dar asta nu înseamnă că li s-a diluat talentul.

Mai întâi au avut norocul de a fi contemporani cu regizori care să le descopere cele mai potrivite mijloace de expresie: Martin Scorsese şi Francis Ford Coppola sunt cei care şi-au pus cel mai apăsat amprentele pe Bobby şi Al. Succesul fulminant al trilogiei „Naşul” – posibil cel mai bun film all time – i-a transformat din speranţe în mai mult decât certitudini. Şi a urmat mulţi gangsteri fiorişi, mulţi poliţişti – corpuţi sau nu – mulţi proscrişi, marginali şi atipici. Fiecare nou „băiat rău” a mai pus o cută pe fruntea lui De Niro şi i-a mai smuls un fir de păr lui Pacino. Cu cât s-au maturizat cu atât chipurile lor au început să păstreze câte puţin din măştile pe care le-au purtat în filmele devenite cult. Marele public îi recunoaşte pentru succesele de box-office care în acele decenii de nu foarte demult coincideau şi cu critic’s choice. Succesul era real şi total: aprecierea celor care cumpărau bilete la cinematograf era dublată şi de cea a juriilor. Erau altfel de vremuri, cele de nu foarte demult.

Robert De Niro în „Awakenings” sau „Frankenstein” şi Al Pacino în „Looking for Richard” sau „Neguţătorul din Veneţia” sunt roluri pe care marele public poate nu le recunoaşte imediat. „Are you talking to me” sau „Whoo ah” ştie mai toată lumea ce înseamnă şi de unde vin. Poate performanţa actoricească a fost mai consistentă în filmele mai puţin cunoscute, dar asta nu înseamnă că Robert De Niro în „Dirty grandpa” sau apariţia lui Al Pacino din „Jack and Jill” cel nominalizat la Zmeura de Aur nu poartă aceleaşi semnături. Joacă luându-se foarte în serios şi cu umor în acelaşi timp. Asumarea pe care se tot bate monedă de ceva vreme e a doua natură pentru doi actori profesionişti care au atins culmile profesiei. Îşi permit astfel de job-uri în CV-urile lor pentru că au demonstrat tot ce era de arătat. Şi când au vrut să mai arate încă ceva şi să dea o mostră de artă printre glumiţele din ultimii ani, au făcut „The Irishman”.

De Niro şi Pacino sunt aproape demi-zei ai filmului. În ţară nu avem niciun corespondent pentru ei. Nu a existat niciodată sintagma Dinică şi Iordache sau Toma şi Amza. Ei au devenit acest pachet premium al actoriei jucând cot la cot şi reconfirmând rol de rol că nu pot fi departajaţi decât subiectiv. Desigur De Niro în „The Intern” nu poate fi comparat cu Pacino în „Scent of a woman”. Dar nici Pacino în „The recruit” nu poate fi comparat cu De Niro în „Taxi driver”. Se poate vorbi, însă despre „Raging bull” sau „Dog day afternoon”, despre „Raging bull” sau „Scarface” despre „The Untouchables” sau „Avocatul diavolului”. Şi încă multe. Dar de ce să alegi, când le poţi aprecia pe toate? Lista de roluri reuşite şi de mari roluri e cu mult mai lungă decât cea de rateuri.

De Niro şi Pacino – nu trebuie să alegem. Nici nu ar fi drept. Ne putem bucura, însă, că au devenit prieteni şi că par a sărbători două cariere care au devenit deja de legendă.